Raymond și Partea Întunecată a Lunii

𝐂 𝐀 𝐏 𝐈 𝐓 𝐎 𝐋 𝐔 𝐋 𝟑

𝟑

𝐃𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐮𝐧𝐮𝐥 relativ liniștit, tocmai din pricina faptului că prietenul meu drag a ezitat să răspundă la întrebarea pe care o pusesem inconștient, dar cu destul de mult entuziasm. Meditam asupra felului în care Morgan conducea, și asta doar pentru că îmi aducea aminte de mine. Cândva obișnuiam să conduc, și o făceam din plăcere, alături de tatăl meu în fiecare zi liberă, ori de câte ori aveam ocazia. Am zâmbit amar, clipind des și apăsat când mi-am simțit ochii umezindu-se și privirea blurându-se. Era tradiția mea și a tatălui meu să mergem undeva în afara orașului, pe câmp, și să conducem în voie. Totul ne era permis. Uneori veneam abia a doua zi, dimineața, găsind-o pe mama în sufragerie cu cearcăne kilometrice la ochi și atunci știam precis că n-a dormit toată noaptea din pricina îngrijorării.

Cândva, noi trei eram o familie fericită.

Cândva, eram un copil fără griji.

Cândva.

Acum însă, situația este întru-totul diferită și totul mi se datorează mie. Eu am fost cea care le-a ucis fericirea părinților mei și nu aveam să mi-o iert vreodată. Cum aș fi putut face asta, mai ales când în fiecare zi eram obligată să privesc la suma greșelilor comise de mine și să trag tot greul, doar pentru a trăi de pe o zi pe alta?

- Arissa!

Glasul autoritar al lui Max m-a făcut să tresar și să mă lovesc, fără intenție, cu capul de geamul mașinii. Am mârâit nervoasă, dar și surprinsă, frecându-mi locul vătămat, timp în care blondul râdea în hohote de isprava mea.

L-am privit pe sub gene, în timp ce îmi căutam lucrurile prin mașină. M-am întors către ușă, deschizând-o și sărind dintr-un foc din scaunul meu, izbind mai apoi ușa la locul său. Am oftat, așteptându-l pe Max să încuie portierele Hummerului său întunecat, iar atunci când a ajuns din nou lângă mine, am înaintat simultan către casa mea. Max m-a lăsat să o iau eu înainte, pe trotuar, printre tufișurile care acum arătau acceptabil - pentru că am avut eu grijă să arate așa cum trebuie - apoi pe treptele care duc la pragul casei.

Am tras aer în piept, căutându-l pe blondul meu cu privirea. Simpla lui înclinare a capului m-a determinat să apăs clanța ușii și să pătrund în holul casei, urmată de prietenul meu care era, totodată, singurul care îmi furniza tăria necesară atunci când aveam nevoie disperată de dânsa - iar acum era unul dintre acele momente care mă agitau până peste poate, întrucât inima îmi picase în stomac, dar nu aveam de gând să mai las vreodată să se vadă cât de afectată eram.

Niciodată.

De îndată ce înaintez prin hol, trecând în grabă pe lângă sufragerie și bucătărie, urc scările pentru a ajunge la etaj, acolo unde se aflau și părinții mei, ale căror șușote le puteam auzi chiar și de aici, de la mijlocul scărilor ce duc către camera în care ei se odihnesc. Max parcă a simțit că adrenalina mă părăsea ușor-ușor, lăsând loc stingherelii, și m-a prins de mână, strecurându-și degetele printre ale mele pentru a-mi acorda încrederea de care aveam nevoie. Ochii mei i-au oglindit din nou pe ai săi, în obscuritatea holului. Doar o rază de lumină se revărsa pe hol, și aceea venea de la camera alor mei, totodată, era și ajutorul meu de nădejde, căci puteam să-mi privesc prietenul așa cum o făceam deseori. Știam ce face, și îl prețuiam mai mult decât orice. Era un om, un băiat, dar mai ales, un bărbat care știa când să acționeze și cum să o facă - era cumpătat și răbdător. Era de nădejde, și ceea ce era cel mai rău, în ceea ce îl privea, era faptul că mă înfricoșa ideea ca într-o zi avea să mă părăsească. Avea să își găsească o iubită și să își formeze o familie, iar eu aveam să rămân din nou de una singură, în bezna sufletului meu chinuit de resentimente și amintiri neplăcute. Nu îmi puteam imagina viața fără el, și nici nu aveam intenția să o fac, căci știam că simplul gând al absenței sale m-ar fi rănit. Eram capabilă să suport multe, dar absența celor dragi era imposibil de trecut cu vederea, chiar și pentru mine.