Am auzit multe povești despre Raymond Morgan...
Și toate mă îndemnau să fug mâncând pământul atunci când îl zăresc, chiar și de la câțiva metri.
Însă eu nu am fugit.
Nu am putut.
Ochii lui m-au capturat într-o menghină de smarald a unei disperări ne...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
7
Discuția cu Morgan mi-adat foarte mult de gândit. Aproape toată seara am stat închisă în camera mea, meditând asupra lașității de care Morgan m-a acuzat. Știam că, într-o oarecare măsură, vorbele sale erau adevărate.
Totuși nu voiam să o admit cu voce tare, nu îmi doream să mă dau bătută în fața sa. Știam prea bine că pierdusem prea mult timp dedicându-mă cu totul celor care încă sufereau pe urma greșelilor mele ca să mă mai pot întoarce la ceea ce am fost cândva - eram atât de pierdută, încât renunțasem să mai caut calea spre mine, cea de care fusesem cândva atât de mândră. Renunțasem la toate lucrurile care îmi plăceau, mă resemnasem cu timpul. Nu îmi era străin nici faptul că poate făcusem din vina mea un soi de pedeapsă pe care mă sileam să o duc la capăt. Nu vedeam altă cale decât cea care-mi era clară.
Am greșit, iar din iubire pentru cel căruia i-am greșit, am ales în mod voit să uit de mine. Doar așa puteam să-mi răscumpăr greșelile. Una câte una, până când nu va mai fi nimic de iertat.
Abia atunci aveam să mă simt împăcată cu mine.
Însă, pentru moment, tebuie să îndur așa cum îndură el și să sper în continuare că într-o bună zi își va reveni și va putea fi fericit din nou.
M-am rostogolit pe pat, și-am rămas așezată pe burtă, privind, cu palmele îndesate sub bărbie, la fotografiile ce-mi împânzeau pereții, mai cu seamă în direcția uneia care înfățișa un Morgan mai mititel, dar care avea un zâmbet care le eclipsa pe toate celelalte. Am surâs. Dacă ar fi să pun trecutul față în față cu prezentul, Raymond cel mic probabil că s-ar speria cumplit de bărbatul sec și aspru care a devenit, chiar dacă probabil ceea ce afișa el era numai o mască, ceva îmi spune că zâmbetul acela fericit nu îi va mai curba niciodată buzele așa cum o făcuse odată. Ura îi înlănțuise inima și totuși... încă existau clipe, scăpări de moment, în care putea arăta și compasiune oamenilor.
Iar asta îmi demonstra că încă mai exista bine în el. Un bine întortocheat, ascuns cu îndemânare pe undeva prin sufletul său, însă asta nu putea masca adevărul pur - în esență, era un om bun.
Gândul mi-a zburat iarăși la discuția noastră din mașină și-am oftat profund. Chiar dacă Raymond avea dreptatea sa, acum nu mai era nimic de făcut în privința lucrurilor care s-au întâmplat. Faptul fusese comis cu mult timp în urmă.
Trecutul nu putea fi șters cu buretele, o știam amândoi prea bine.
Mă abandonasem de multă vreme. Poate că dacă cineva ar fi fost acolo să-mi spună că greșesc, nu aș fi ajuns în punctul ăsta. Poate că nu aș fi apăsat mai mult pe accelerație în noaptea aceea.
Poate că acum aș fi fost o adolescentă banală căreia i-ar fi stat capul numai la tipi sexy cu șase pătrățele și cu un zâmbet tare șmecher.
M-am rotit din nou, și-am rămas întinsă pe spate, privind cu ochii închiși la lumina ce aproape că reușea să străpungă bariera pleoapelor mele atunci când cineva a ciocănit în ușa mea.
