Am auzit multe povești despre Raymond Morgan...
Și toate mă îndemnau să fug mâncând pământul atunci când îl zăresc, chiar și de la câțiva metri.
Însă eu nu am fugit.
Nu am putut.
Ochii lui m-au capturat într-o menghină de smarald a unei disperări ne...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
𝟓
𝐌𝐚 𝐫𝐨𝐭𝐞𝐬𝐜 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐦𝐞𝐫𝐚 fără să caut un obiect anume. Poate doar creierul, pe care l-am pierdut precis pe drum spre casă când am fost nevoită să îndur atitudinea tăioasă a lui Morgan.
Ah, nenorocitul acela! mi-am amintit, lipindu-mi o palmă de frunte cu mâhnire.
Am mârâit în surdină, fiindcă nu făceam altceva decât să mă rănesc singură.
Din cauza unui nesimțit, desigur.
Morgan nu m-a lăsat să-mi rezolv singură problemele ieri, mi-am mușcat buza cu nervozitate, preocupată fiind de acțiunile sale bizare. Chiar a cutezat să mă urce cu forța în mașina lui pentru a mă duce în timp record acasă. Firește, nu a oprit în fața casei mele, pentru a nu fi interpretat altcumva, ci la o stradă distanță, pe urmă nu a făcut altceva decât să stea în mașină și să aștepte.
Pur și simplu m-a privit arzător până când am dispărut din aria sa vizuală, intrând pe ușa casei mele. Câteva minute mai apoi am auzit un motor turat, iar când mi-am aruncat privirea peste umăr pentru a privi pe geam la mustangul său negru, n-am mai găsit nimic la marginea străzii. Era o beznă înecăcioasă și nici urmă de Raymond Morgan. Atunci nu fusesem atât de preocupată de el, fiindcă încă simțeam cum îmi alerga prin vene adrenalina pe care mi-o injectase inconștient. Conducea asemeni unui maniac și ceea ce mă îngrijora cel mai tare nu era faptul că nu mi-a fost teamă de viteză, ci faptul că îmi plăcea nebunia lui amară. Mai mult decât ar fi fost cazul. Mai mult decât ar fi trebuit. Era aproape... toxic, plin de venin și ură.
Nu știam de unde izvorâse mânia mea față de Morgan, deși drumurile noastre nu s-au intersectat niciodată direct până la momentul dat. Poate doar câteva priviri vagi în trecere, când eu fusesem boboacă în liceu, iar el era în ultimul an. Nu fusese, totuși, nimic semnificativ. Tot ce știam acum era doar faptul că tratamentul pe care mi l-a oferit, înjosirea aceea a femeilor care conduc prost, a fost picătura care a umplut paharul.
Aveam nevoie doar de un impuls pentru a-l detesta.
Însă nu era îndeajuns, fiindcă pe cealaltă parte a fațetei, bărbatul acela mă fascina.
Ochii ăia cruzi...
Să te gândești la Morgan era asemeni unei săbii cu două tăișuri - dacă îi găseai un defect, în mod automat îi găseai și o calitate care să estompeze golurile, oricât ar fi fost ele de mari.
M-am rotit pe călcâie și m-am lăsat pe spate, în pat. Era dimineața, trebuia să mă pregătesc pentru școală, însă nu îmi găseam motivația necesară pentru a părăsi așternuturile pufoase. Mă tot gândeam la idiotul ăla, deoarece mă bulversase considerabil. Nici nu știam ce aveam să îi spun lui Max despre cele întâmplate.
Să îi fi spus că Raymond Morgan, ucigașul propriei sale mame, m-a adus acasă fără să aibă alte scopuri ascunse?
Lucrul ăsta suna atât de greșit, încât mă amuza până peste poate.
