"Te plac. Foarte mult." Zâmbeam când mi-a spus aceste vorbe. Sunt fericită. Parcă toată lumea e la picioarele mele. Ei s-au despărțit. Definitiv, de data aceasta. Abia aștept să îl văd din nou. Mă apropii de dulap cu un zâmbet tâmp și mă îmbrac repede. John și Lena trebuie să apară imediat. Cred că ei sunt cel mai drăguț cuplu, și cei mai buni prieteni pe care îi poate avea cineva.
Cobor scările în grabă și ies grăbită pe ușă. Cei doi mă întâmpină în fața casei și pornim cu pași lenți, către casa lui John. Razele soarelui îmi încălzesc chipul fericit. Nici nu mai țin minte de când nu am mai fost atât de fericită. Pășesc ușor pe asfaltul incins de razele puternice ale soarelui și îmi îndrept privirea spre cer. Îmi aşez ochelarii de soare rotunzi pe ochi și mă uit în față, înainte să fac cunoștință cu un stâlp.
Mă opresc brusc și Lena mă trage de braț, înainte ca ea să creadă, că mă afectează cât de puțin ceea ce văd. Îl ține pe el de mână. Trec pe lângă noi, sălutându-l pe John. Ea se uită la mine cu o privire victorioasă, care spune "Tot la mine a venit." El nici măcar nu și-a îndreptat privirea spre mine. Se uita drept înainte, ca și cum eu nu eram acolo. Ca și cum nu existam. Îmi mușc limba, încercând să opresc lacrimile care vor să își facă apariția. Măcar până ajungem la John.
Lena mă strânge de braț, încercând să oprească tremurul ce a pus stăpânire pe mine. Pășesc în cameră și mă prăbușesc. Lacrimile își fac apariția și se pare că nu vor dispărea prea curând. Îmi strâng genunchii la piept și închid ochii.
"- Te place.
- Dar nu are o iubită?
- S-au despărțit acum ceva timp."
"- De ce nu mă lași să te sărut? Știi tu, eu dacă într-adevăr vreau ceva, obțin. Și acum vreau să te sărut."
Ziua în care buzele noastre au făcut contact prima dată. Ziua în care inima mea a început să bată mai tare ca niciodată. Acea zi blestemată în care am crezut, că în sfârșit voi fi fericită. Doar am crezut.
"- Ce cauți aici? Tata e în cealaltă cameră. Nu e momentul potrivit să faci pe Romeo.
- Mă ascund sub pat. M-am despărțit de ea.
- Iar? Întreb amuzată.
Își izbește buzele de ale mele. Oh, mi-a fost dor de săruturile lui."
Toate amintirile cu noi mi-au apărut, treptat, în minte. M-a mințit de atâtea ori. Dumnezeule, sunt așa proastă. Cum am putut fi atât de oarbă? Venea la mine doar când se certa cu ea. Avea nevoie doar de cineva care să îl facă să uite pe moment. Mă simt ca o cârpă. Numai bună de aruncat la gunoi. M-a folosit.
Lacrimile îmi curg în continuare pe față, iar Lena și John intră în cameră. Mă ridică de pe podea și mă așează pe pat. Mă cuibăresc la pieptul Lenei, care îmi mângâie părul, încercând să mă liniștească. Așteptam să-mi spună "Ți-am spus eu!", dar nu a făcut-o. Mă ridic de pe pat și îmi șterg lacrimile. Iau o țigară din pachet și o aprind. Las fumul să îmi invadeze plămânii și aștept calmul, care pune stăpânire pe mine de fiecare dată când fumez o țigară. John iese din cameră și se întoarce, la scurt timp, cu o sticlă de Tequila în mână.
- Gata, dă-i dracu pe amândoi. Acum trebuie să bem. Spune el, ridicând sticla.
Sting țigara și aranjez paharele de shot-uri pe masă, în timp ce Lena taie o lămâie.
Trebuie să uit. Măcar în seara asta.
*
Cobor din tren, bucuroasă că îmi voi revedea prietenii. Lena așteaptă pe peron și când mă vede, fuge către mine și îmi sare în brațe. Câteva lacrimi de bucurie și-au făcut apariția pe chipurile noastre, dar le-am şters repede.
Am ajuns la ea acasă, unde ne așteptau John, Tina, Jane și...
- Ce face el aici? Întreb când îi văd chipul.
Tina și Jane se ridică de la masă, vrând să părăsească încăperea. John îi aruncă o privire ucigătoare și îi șoptește ceva. M-am prefăcut că nu aud. "Mai rănește-o o dată și ești mort."
Ne uităm unul la altul timp de câteva minute, după care mă așez pe scaun.
- Bună. Mă salută timid, zâmbind.
- Bună. Îl salut, fără să mă uit la el.
- Ce faci? Cum e acolo?
- Bine, mulțumesc. E foarte bine. Tu? Îi răspund sec. Oh, cât mi-aș dori să îl mai țin o dată de mână. Să îi simt buzele peste ale mele. Nu! Trebuie să rămân puternică.
- Um, bine. Te-ai schimbat. De ce ești așa rece?
- Serios? Îl întreb amuzată. Oamenii se mai schimbă, Andrew.
- De ce nu mi-ai spus că vii?
- Nu am avut nici un motiv și nici o obligație față de tine ca să fac asta. Îi răspund iritată.
- Ce ți-am fă...
- M-ai folosit! Am țipat la el, scoasă din sărite. A făcut ochii mari și a înghițit în sec.
- Eu...
- Nu am terminat. Îl întrerup cu tonul ridicat și se așează speriat pe scaun. Dacă într-adevăr țineai la mine, nu mai stăteai cu ea. M-am simțit folosită. De fiecare dată când te certai cu ea, veneai la mine. În seara aia, când mi-ai spus că mă placi și că ții la mine mai mult decât o prietenă, mi-ai spus că nu o mai suporți, că totul s-a terminat între voi. A doua zi erați în oraș și nici măcar nu te-ai uitat la mine. Cum crezi că m-am simţit?
- Nu te-am folosit. Înțeleg ce spui, dar eu chiar nu te-am folosit. Și îmi pare rău că s-a ajuns aici.
- Foarte bine. Să ai o zi bună. Îi spun răspicat și dau să mă ridic. Mă prinde de mână și mă întoarce cu fața el. Mă uit în ochii lui albaştri şi mă pierd. Se apropie încet și își izbește buzele de ale mele. Rămân blocată timp de câteva secunde, dar în final îi răspund la sărut. Oh, ce dor mi-a fost de buzele lui. Nimic în jurul nostru nu mai contează, doar noi. Când a început să se joace cu degetele în părul meu, am știut că nu vreau să mai plec. Vreau să rămân în brațele lui, atașată de buzele lui pentru totdeauna.
John intră în încăpere și își drege glasul. Se uită la Andrew cu ură și la mine cu dezamăgire. Când i-am văzut privirea, am știut că am intrat în belele.
- Trebuie să pleci. Îi spune John roșu de furie. Andrew se mai uită o dată la mine și pleacă. Rămân doar cu John în încăpere și îngheț.
- Unde sunt fetele? Îl întreb cu glasul tremurând.
- Realizezi cât ești de norocoasă că s-au dus să cumpere de băut?
Nu mai spun nimic. Rămân ațintită locului și încep să mă joc cu unghiile.
- Merg să iau țigări. Sper să realizezi, ce ai făcut până mă întorc.
Trântește ușa în urma lui și rămân cu privirea ațintită pe ușă. Îmi duc genunchii la piept și izbucnesc în plâns, când realizez ce greșeală am făcut. I-am spus ceva și acum i-am dovedit exact contrariul. Pot fi mai proastă de atât? Lacrimile îmi acoperă chipul și iau loc pe scaun. Dumnezeule, Lara. Tu chiar nu ai nimic în cutia de pe umeri? Mă ia la rost vocea interioară. Încep să îi dau dreptate. Mă îndoiesc că dacă aș fi avut ceva creier l-aș mai fi lăsat să facă asta. Acum știe că orice s-ar întâmpla, mereu îl voi ierta. Nu, nu, nu! Asta nu e bine. Vreau să plec. Sper din tot sufletul ca în aceste două săptămâni, cât mai stau aici, să nu îl mai văd deloc.
Îmi șterg lacrimile când aud ușa de la intrare, rugându-mă ca John să nu le fi spus nimic fetelor. Sau voi fi mai mult decât moartă.
