Ai plecat. Mintea îmi e plină de plină de amintirile noastre. Privesc pozele lipite de peretele din față și îmi închid ochii, încercând să opresc plânsul, care mă amenință. Toate amintirile mi se derulează ca un film prin fața ochilor. Deschid ușor ochii și mă apropii de perete. Smulg toate pozele și le arunc, furioasă, în coșul de gunoi metalic de lângă birou.
Iau bricheta de pe birou și dau foc pozei cu noi doi, în care am fost încoronați, rege și regină, la balul de absolvire. O arunc în coș și toate pozele iau foc. Tușesc de câteva ori, din cauza fumului, și deschid fereastra. Ai transformat în cenușă tot ce a însemnat 'noi'. Ca și aceste poze. Dau drumul lacrimilor și mă prăbușesc lângă pat. Țip și bat cu pumnii în podea de furie. Lacrimile-mi curg neîncetat și încerc să mă ridic, dar e în zadar. Parcă aș fi lipită de podea. Nu mai am putere nici să ridic mâna. Stau întinsă pe parchetul rece și mă întreb, cu ce am greșit? Ce te-a făcut să pleci, fără să îmi spui nimic? Nici nu știi, cât de mult te urăsc în acest moment, lașule! Mi-ai spart inima în milioane de bucăți. Tare mult mi-aș dori, să simți, ce simt eu acum.
Oh, chipul tău atât de frumos. Îmi e dor să îți simt buzele peste ale mele, să mă cuibăresc la pieptul tău. Să te ating...pentru ultima dată. Mă doare, ca dracu, dar nu îți pasă. Ți-a păsat vreodată, sau doar te-ai jucat cu sentimentele mele?
" - Nu te voi părăsi niciodată. Nu pot trăi fără tine, Anne. Te iubesc enorm!"
Cuvintele acestea îmi răsună ca un ecou, în minte și izbucnesc în hohote de plâns. M-am lăsat vrăjită de promisiunile tale. Sunt atât de dezamăgită de mine.
Ai plecat, iar eu sunt aici de una singură, înconjurată de patru pereți goi. Goi ca și sufletul meu. Liniștea și sentimentul de singurătate mă omoară. Te rog, întoarce-te și salvează-mă.
