" - 'Mama bună! Mama dragă!
Te-oi iubi... o viață-ntreagă!
Pentru că tu m-ai născut,
Pentru că tu m-ai crescut.'
Îmi recit poezia pe care mi-a dat-o domnul învățător și o lacrimă îmi cade pe obraz. Îl privesc pe tata și zâmbesc. De ce la toți colegii mei vin mamele, dar la mine nu? La mine mereu vine tata. Nu înțeleg de ce a plecat. Serbarea s-a terminat și merg să îl iau pe tata în brațe."
Mă uit pe ecranul telefonului și oftez de nervi. Resping apelul pentru a nu știu câta oară și îmi închid telefonul.
M-am săturat să îți aud toate lucrurile pe care mi le reproșezi de câțiva ani încoace. Ce mai vrei? De ce mă mai suni? Doar nu crezi că am uitat ce mi-ai făcut. Ce fel de mamă își părăsește propria fiică, când are cea mai mare nevoie de ea? Am avut nevoie de tine, mamă. Mi-a fost dor de tine, dar nu ai fost acolo. Acum e prea târziu. Ai idee cum mă simțeam la fiecare serbare de 8 martie, când vedeam mamele colegilor mei prezente? Mereu mă întrebam: eu de ce trebuie să recit, dacă nu am pentru cine? Ajungeam acasă și plângeam. Plângeam că eu nu am o mamă. Acum, când îmi amintesc, pot să spun că am fost proastă că plângeam și ție nici măcar nu îți păsa.
Au trecut aproape zece ani. Pot să mă descurc și fără tine. Nu am nevoie de protecția ta și nici de scuzele tale patetice. Bănuiesc că doare să fii ignorat de propriul copil. Dar tu ai măcar cea mai mică idee, despre durerea pe care am purtat-o în suflet atâția ani? A durut şi încă doare. Dar din toată această durere, am învățat să spun din adâncul inimii: du-te dracu, mamă!
