Păpădie

Trei

        Mă trezesc când alarma ceasului începe să sune şi o opresc de îndată. Nu cred că este vreo părticică din corpul meu care să nu mă doară. Oricât de moale e iarba, pământul nu se compară cu patul meu de acasă, cu toate arcurile saltelei ce muşcau înțepător din pielea mea. Sau măcar cu scaunul din maşină. Muşchii mă dor de la atâta tremurat, iar capul... e cel mai probabil semnul unui început de răceală. Exact ce îmi doream!

        Sunt îngheţată. Degetele de la picioare mă dor de parcă aş fi într-o şedinţă nenorocită de acupunctură. Nu e ca şi cum aş ştii cu adevărat ce e aia. Doar că mă simt de parcă mii de ace s-ar năpusti într-o rutină de dans sincron spre trupul meu, înţepând fiecare porţiune găsită. Şi doare.

        Aş vrea să mă adun ghemoc şi să mă învelesc cumva în pătură. Să închid ochii şi să mai dorm câteva minute, dar ştiu că asta nu e posibil. Oscar o să ajungă într-o oră, iar eu trebuie să fac duş.

        Îmi întind mâinile şi picioarele reţinând gemetele de durere şi îmi adun lucrurile. Scot din geamantan lenjeria intimă şi borsetuta cu şampon şi prosopul şi ies din ascunzătoarea mea. S-a luminat bine, dar încă nu e nimeni pe afară. Memorez apartamentele care au maşină - nu-s decât trei - parcată în faţă şi mă furişez în spatele clădirii. Verific geamurile pentru a mă asigura că nu e nimeni în camere şi într-un final dau de o cameră care sunt sigură că nu e locuită. Pentru un motel care arată atât de dezolat, are destul de mulți clienți. Poate toți sunt la fel de disperați ca mine.

        Îmi scot din borsetă una din agrefele acelea negre, subţiri şi o îndrept. Cu o mamă că a mea, a trebuit să fiu inventivă. Aşa că ştiu multe trucuri. Nu durează mult până când încuietoarea cedează şi cu multă grijă deschid geamul. Mai verific o dată ca să fiu sigură că nu e nimeni acolo. Durează însă mai mult să mă strecor înăuntru şi asta pentru că încă sunt amorţită de frig, dar reuşesc.

        Odată ajunsă în camera mă asigur că geamul rămâne deschis şi fără să mai pierd o secundă măcar, intru în baie şi pornesc apa. Un duş cald e tot ce am nevoie acum. Apă caldă începe să curgă, dar culoarea mă face să rămân deoparte. Miroase a rugină şi mă gândesc că respectiva cameră nu a mai fost folosită de multă vreme. Mai ales dacă mă iau și după stratul gros de praf pe care l-am văzut pe mobilă sau după pânzele de păianjen ce decorează fiecare colț.

        După vreo trei minute apa devine curată aşa că scap repede de hainele de pe mine şi intru sub jetul fierbinte. Aproape mă arde, dar nu îmi mai pasă. Trupul meu are nevoie de asta. Şi preţ de vreo două minute, doar stau acolo, sub jetul de apă, cu ochii închişi. Şi în alea două minute îmi permit să nu mă gândesc la nimic, să nu îmi pese de nimic, să nu simt nimic înafară de apa caldă ce curge pe trupul meu. E o senzaţie divină şi simt cum mi se relaxează muşchii.

        Dar cele două minute trec şi eu revin la realitate. Simt din nou şi mintea mi se umple iarăşi de gânduri grele. Îmi umplu mâinile cu gel de duş şi îmi spăl corpul cât de repede pot. Părul meu însă, are nevoie de mult mai multă atenţie. Reuşesc să-l descâlcesc şi să-l spăl aşa cum se cuvine.

        Mă şterg şi mă îmbrac într-o viteză demnă de cartea recordurilor. Dar la final, când mă uit în oglinda aburită, reuşesc în sfârşit să zâmbesc. Parcă-parcă încep să arăt a om. A fată. Parcă.

        Îmi usc părul cu prosopul şi cu aceeaşi grijă cu care am intrat, ies din cameră. O iau la fugă spre parc sperând să nu mă vadă nimeni şi după ce pun totul la loc, în geamantan mă aşez pe una din băncile ce stau să se prăbuşească. Lemnele sunt putrede, dar la greutatea pe care o am nu îmi fac mari griji. Şi că veni vorba de greutate, stomacul meu are chef de ceartă din nou. Îmi amintesc de plăsuța primită de la Betty şi cu un zâmbet uriaş ţâşnesc de pe bancă şi mă năpustesc asupra ei.