Păpădie

Treisprezece

E furios. Scrie mare și clar pe tot corpul lui. Îi zvâcnește vena la tâmplă. Maxilarul îi e încleștat și mă tem că în curând îi voi auzi măselele pocnind. Mâinile îi sunt strânse atât de tare pe volan că nici măcar sângele nu-i mai circulă prin vene. Și totul e într-un contrast de-a dreptul tulburător: fața roșie, mâinile albe și părul blond.

Și probabil nebunia pune stăpânire pe mine, căci realizez ce fac abia atunci când simt curentul traversându-ma. Îmi trece prin vene și prin toți rărunchii. Îmi face pielea de găina și părul să se ridice peste tot. Îl ating. Mâinile îmi sunt înghețate de frig, dar pielea lui arde. Și acum pot să-i simt sângele zvâcnind sub buricele degetelor mele. Îmi retrag mâna înainte să cauzez o catastrofă. Și ca să mă asigur că nu o vor lua din nou la goană, îmi împreunez mâinile și le țin strâns în poală.

— Nu te mai înțeleg, șoptește dând din cap.

— Ce nu înțelegi? întreb imediat și abia după ce îl aud inspirând aer cu forța realizez că poate ar fi fost mai bine să tac.

— De ce ai fugit?

— Pentru că te plac, răspund tot fără să gândesc.

— Oh, da, asta are foarte multă logică!

— Ai dreptate, nu înțelegi. Nu ai cum! mă răstesc eu și îmi întorc privirea îmbufnată înspre geam.

— Atunci fă-mă să înțeleg, îmi zice și brusc mașina o ia pe un un drum nesemnalizat.

Un drum care nu e tocmai drum. Mai degrabă o cărare lată și bătătorită printre dealuri. Un drum care, oricât de neștiutoare aș fi, tot știu că nu ne va duce acasă. In St. Rose adică.

— Unde mergem? îl întreb întorcându-ma înspre el.

— Gândește-te bine dacă asta e întrebarea pe care vrei să o pui. Pentru că fiecare răspuns pe care îl primești, vine în schimbul unui răspuns pe care va trebui să îl dai, mă avertizează el serios.

Nu cred că un pistol la tâmplă mi-ar fi adus aceleași reacții. Nici pe departe. Un glonț în cap e calea ușoară. Întrebările sunt tortură. Pentru că raspunsurile sunt bucăți din mine. Cioburi pe care vreau să le păstrez. Chiar dacă taie adânc de fiecare dată când le strang la piept în încercarea de a le ascunde. Dacă rămâi în picioare, lumea nu se uită de aproape să vadă dacă ești crepat sau nu. Trebuie doar să păstrezi aparențele și lumea va crede orice le vei arăta. Dar răspunsurile sunt pași de apropiere. Iar eu nu vreau pe nimeni atât de aproape. Mai ales pe el.

— De ce ti-e atât de frică? mă întreabă oprind mașina în mijlocul pustiului și întorcându-se spre mine.

— Asta e întrebarea ta, o întorc eu sperând la un raspuns negativ.

Sau măcar o amânare. N-am nici o șansă.

— Da. Asta e întrebarea mea. Spune-mi despre cea mai mare frică a ta.

Nu pot să vorbesc. Nu despre temeri. Nu cu el. Dar buzele mele au un plan al lor și-mi aud vocea sunând slab, ca vântul de toamnă.

— Ma tem că într-o zi oamenii o să mă vadă așa cum mă văd eu. Că într-o zi Betty și Joe si Benji și tu, îi spun deschizând ochii și privindu-l spășită, o să mă vedeți așa cum mă văd eu.

— Și cum anume te vezi tu?

De data asta dau din cap.

— Rândul meu, îl informez și pun prima întrebare care-mi trece prin cap. Unde sunt părinții tăi?