Doisprezece

1.5K 195 36
                                    


            Încerc să adorm. E târziu. Dar e în zadar. Sunt un paradox. Mă simt extenuată. Sătulă. Obosită. Şi totuşi, simt că focul ce arde în mine ar putea produce îndeajuns de multă energie cât să dobor tot oraşul cu propriile mâini.

             Şi simt că o iau razna. Am nevoie de ceva să-mi ţină mintea şi mâinile ocupate. Aş curăţa bucătăria, dar am senzaţia că Oscar a avertizat-o pe Betty de obiceiul meu, căci bucătăria e închisă. Îmi împătur şi despătur hainele de mai mult de zece ori. Adun toate scamele de pe mochetă. Rearanjez aşternuturile aşa încât să nu mai existe nici o cută. Dar oricât de mult aş încerca, gândurile tot nu-mi rămân la ceea ce fac. La un moment dat mă trezesc că îmi ating buzele. Aşteptându-mă să le simt pulsând. Ca atunci când m-a sărutat. Şi mă trezesc trăgând aer în piept cu nesaţ aşteptându-mă să mă simt la fel de copleşită de parfumul lui ca atunci când m-a ţinut în braţe. Şi când pielea de pe braţe mi se face toată de găină, îmi amintesc cum degetele lui au trecut pe acolo. Dar el nu e prezent. E doar aerul rece care pătrunde prin geamul larg deschis.

           Şi într-un final adorm. Nu ştiu cum. E un somn ciudat. Fără vise. Mă trezesc la primul zgomot pe care îl aud şi sar direct în picioare. Dar sunt mai obosită decât atunci când m-am pus în pat. Îl ajut pe Joe la bucătărie. O ajut pe Betty la servit în sală. Până la prânz, abia avem loc pentru toţi. Ceea ce nu e de mirare având în vedere răsfăţul de care papilele gustative au parte.

           Apare şi Oscar la un moment dat. Mă salută. Îmi zâmbeşte. Îl salut. Nu-i zâmbesc. Mănâncă şi pleacă. Dar Benji rămâne. Şi oricât aş vrea să văd lucrurile altfel, micuţul e varianta în miniatură a lui Oscar. Îi poartă parfumul. Ochii lor au aceeaşi culoare. Bărbiile lor au exact aceeaşi gropiţă. Umblă la fel. Vorbesc cu acelaşi calm şi vocile lor au aceeaşi notă subtilă de entuziasm. Până şi zâmbetul e acelaşi. Iar faptul că am toate detaliile astea în faţă, toată ziua, în fiecare zi... nu mă ajută prea mult.

         Dar aşa îmi trec săptămânile. Şi mă simt redusă la activitatea psihică şi fizică a unui copil de patru luni. Înafară de faptul că ajut la bucătărie, tot ce fac e să mănânc, să dorm şi să plâng. Din când în când, mai şi vorbesc. Se întâmplă rar, şi chiar şi atunci când se întâmplă, sunt în general răspunsuri monosilabice la întrebări menite să mă facă să nu mai răspund monosilabic. Dar nu pot mai mult de atât şi după câteva zile, se prind şi ei şi nu mai încearcă.

          Nopţile trec toate la fel: greu. Pentru că plâng până adorm şi mă trezesc de parcă n-am mai dormit de câţiva ani. Dar eu ştiu exact de când nu mai pot să dorm. Şi blestem noaptea aia cu toată fiinţa mea. Sau poate nu chiar cu toată fiinţa. Căci o parte din mine şi-ar dori să dea timpul înapoi şi să pună acele câteva minute de extaz pe repeat. Dar nu e ca şi cum viaţa vine cu telecomandă. Nu poţi pune Pauză când vrei să respiri fără să simţi că viaţa trece peste tine ca un buldozer. Nu poţi pune pe Repede Înainte atunci când simţi că mai ai secunde până să îţi dai duhul. Şi odată ce te opreşti, e pentru todeauna. Iar eu, nu ştiu dacă sunt gata pentru ceva atât de permanent. Eu nu pot sta câteva săptămâni într-un loc. Cum aş putea oare rămâne o eternitate în acelaşi loc?

          La fel începe şi noaptea asta. Strâng perna în braţe rugându-mă să mă strângă înapoi. Nu se întâmplă. Aud ceasul cum ticăie în cameră. Număr bătăile. Mă opresc la cinci sute. De mai multe ori. Şi cumva, reuşesc să adorm. Sunt frântă.


         Nu ştiu dacă am visat ceva, dar simt că mi-e frig la picioare. Încerc din răsputeri să mă acopăr la loc fără să deschid ochii, dar nu reuşesc. Atunci începe visul. Mai întâi îl simt. Îi simt parfumul. Îi simt mâna caldă pe glezne. Apoi îl văd. Poartă un hanorac cu gluga trasă pe cap. Mă priveşte. Probabil ar trebui să îngheţ de frică. Ar trebui să zbier. Ar trebui să iau satârul ascuns sub pat. Ar trebui...

PăpădieWhere stories live. Discover now