Păpădie

Nouă

Maşina e reparată. Stă în faţa casei de cinci zile. Eu nu sunt reparată şi stau în casă de 8 zile. 192 de ore. 11.520 de minute. 691.200 de secunde. De ce sunt încă aici? Îmi ţin promisiunea faţă de Benji. Îmi spun asta în fiecare dimineaţă când mă trezesc. Dar nu ştiu cât o să mai ţină minciuna. Şi nu ştiu nici când împinsă de vreun impuls nebun, sub influenţa temerilor, voi dispărea. Fără urmă și fără cuvânt de adio. Deocamdată stau, dar nu ştiu cât înseamnă acest „deocamdată".

Stau în pat şi continui să număr secunde. Sau erau oi? Nu, erau buburuze. Dar iarăşi trec de o mie şi somnul încă mă ocoleşte. Mă răsucesc din nou, dar tot nu găsesc o poziţie îndeajuns de confortabilă. Pătura s-a adunat ca un cocon în jurul meu şi începe să mă sufoce. Păcat totuşi că mâine, când mă voi trezi, nu voi fi un fluture.

Mă lupt cu pătura până reuşesc să-mi eliberez corpul şi în mişcări prea sprintene pentru ora asta mică din noapte, mă dau jos din pat. Port un tricou subţire şi o pereche de pantaloni scurţi, așa că diferenţa de temperatură îmi face pielea de găină instantaneu. Podeaua pare de gheaţă, dar senzaţia e mai mult decât binevenită. Păşesc cât de încet pot, dar podeaua scârţâie pe alocuri făcându-mă brusc să nu mă mai simt atât de singură în bezna nopţii.

Ştii că te-ai obişnuit cu un loc atunci când ajungi la destinaţie fără să te izbeşti de lucrurile ce îţi stau în cale, chiar dacă e beznă. Eu sunt maestră deja. Şi gândul că m-am obişnuit atât de tare cu locul acesta, mă zguduie până în adâncul fiinţei. Intru în bucătărie şi simt aerul rece al nopţii ce pătrunde prin uşa deschisă a balconului. Apoi simt mirosul de ploaie şi de vânt. Vine furtuna. Şi tot corpul meu o simte. Nu m-am temut niciodată de furtuni, dar acum, parcă tot trupul mi-e conectat la atmosfera de afară. O nemişcare plină de suspans, în aşteptarea a ceva măreţ şi poate distructiv. Sau purificator.

Iau un pahar de pe chiuvetă şi deschid larg uşa frigiderului. Mă las orbită de lumina albă şi răcoarea îmi învăluie trupul aducându-mă în pragul tremurului. Rămân nemişcată până mi se obişnuiesc ochii şi petele de culoare dispar, apoi iau sticla de lapte şi îmi umplu paharul. Laptele cald cu o linguriţă de miere combate insomnia - sau cel puţin aşa obişnuia să spună bunica de fiecare dată când nu puteam să adorm. Amintiri calde, cu iz de scorţişoară şi marmeladă de caise îmi umplu mintea şi simţurile, şi brusc sunt din nou copil. Şi bunica e încă vie. Deci încă există un om care să mă iubească.

E pană de curent în oraș așa că stăm în sufragerie la lumina uneo lumânări. Mă ţine pe genunchii ei şi îmi cântă. Obișnuia să cânte prin baruri în tinerețe. Așa și-a cunoscut prima iubire și - după spusele ei - singura iubire. Și primul lucru pe care i l-a spus acesta a fost că s-a îndrăgostit de vocea ei. L-a iubit pe acest bărbat, dar la insistențele părinților, s-a căsătorit cu altul. Nu-i plăcea să cânte pentru că îşi aducea aminte de trecut, dar cânta mereu când o rugam. Cântecele ei nu erau niciodată vesele. Şi poate tocmai de-asta îmi plăcea atât de mult să o ascult. Cântecele ei mă făceau cel mai adesea să plâng, dar îmi bucurau sufletul.

Simt lacrimile în colţurile ochilor, aşa că îmi scutur uşor capul pentru a scăpa de imaginea aceea caldă şi deschid ochii. Nu ştiu cât am stat cu ochii închişi, dar dacă mă iau după cât de frig îmi este, atunci aş zice că au trecut câteva minute bune. Dau să închid uşa frigiderului şi privirea îmi fuge din nou spre balcon. Şi apoi totul se petrece într-o clipeală de ochi. Mai întâi privirea mea o întâlneşte pe a lui. Stă în pragul balconului numai în boxeri şi un pullover de culoarea untului, cu o ţigară fumegândă între degete. Mă priveşte şi după maxilarul încleştat şi umerii încordaţi, îmi dau seama că nu-i place ce vede.