𝐈̂𝐧 𝐢𝐧𝐢𝐦𝐚 𝐞𝐢 - 𝐹𝐼𝑁𝐴𝐿𝐼𝑍𝐴𝑇𝐴

26. Camera 410

        Charlotte păși pe străduța slab luminată.

        Mâine o aștepta ziua de joi, dar nu putuse să ignore stelele minunate de pe cerul negricios. Fiecare luminiță îi încălzea inima.

        Știa unde voia să meargă. Undeva, unde putea să vadă întinderea vastă a cerului și stelele care împânzeau bolta cerească, fără luminile felinarelor stradale.

        Se gândea mai tot timpul la bilețelul pe care îl găsise pe masă.

        Cineva intrase în casa ei, fără să lase alte urme, iar acum, o amenința u moartea.

        Știa cine îl scrise.

        Ar fi vrut să spună cuiva! Ar fi vrut să-i spună lui Jameson. Dar, autorul a fost destul de clar.

        Dacă avea să îl omoare din cauza ei?

        Nu s-ar putea ierta niciodată pentru așa ceva!

        Așa că, păstra liniștea, deși era roasă de o grămadă de presentimente.

        Auzi zgomot de pași, în spatele ei.

        Știa că cineva tocmai se apropia de ea. Însă, nu întoarse capul.

        Ce coincidență, se gândi.

        Era extraordinar să vorbești despre un urmăritor care căuta să te omoare, iar apoi să auzi pași în spatele tău!

        De ce nu se gândise să își ia arma?!

        Persoana o ajunse din urmă și ținea pasul cu ea.

        Auzindu-i pașii, Charlotte aproape râse de ea însăși.

        Încercând să își ascundă zâmbetul, își întoarse capul spre partea opusă.

        Se speriase de el!

        Cine o putea blama, atunci când viața îi era amenințată? 

    - Obișnuiești des să urmărești persoanele? întrebă în locul unui salut.

    - Cred că acest morav se ține scai de mine de când am cunoscut o roșcată.

        Replicile acelea o întoarseră în timp, când Jameson fugise după ea, acum opt ani.

        A fost așa blând, iar ea atât de rece!

        Amintindu-și de ceea ce simțise, realiză subconștient că acum se schimbase. Poate că încă, avea un zid de piatră în jurul inimii, dar nu îi mai era frică.

        Nu de el.

        Își întoarse pentru prima dată în acea seară ochii spre el și, îl surprinse privind-o.

        Să își țină limba lipită de cerul gurii sau să încerce a o urni, în speranța că nu va scoate prosti pe gură?

        Încetează, Charlotte. Te porți prostește.

        Da' adevărul era că el nici n-o prea descuraja, în încercarea ei de a-și pune stăvilar gândurilor.

    - Cum ți-a trecut ziua?

    - Doar chestiuni de birou.

        Răsuflă ușurată când, înțelese ce tocmai verbalizase. Încă, reușea să vorbească inteligibil.