𝐏𝐚𝐫𝐟𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐍𝐨𝐩ț𝐢𝐢

ᴩʀᴏʟᴏɢ

În viitorul apropiat

    Roșu. Roșu. Roșu. E peste tot. El este peste tot- pe mâinile mele, pe rochia mea, pe părul meu, pe pantofii mei, pe perdea, pe pereți, este încă prezent aici.

    Plâng din cauza prostiei mele. Plâng din cauza încrederii pe care am avut-o față de el. Plâng din cauza lui și ale secretelor care au venit la pachet cu el.

    Am ajuns ca plaja pe timpul anotimpurilor reci- neatinsă și lăsată uitării până în momentul în care va fi nevoie de mine. Mi-am lăsat garda jos, l-am lăsat să facă ce a vrut din mine, mi-a promis că nu mă va răni în niciun mod, dar a făcut-o, m-a rănit până am conștientizat că sunt doar o jucărie pentru el.

    M-a făcut să mă simt iubită doar atunci când îi arătam și eu dragostea pe care i-o purtam, nu m-a iubit niciodată, nu a ținut niciodată la mine. Scopul meu în viața lui a fost doar cel de satisfacere. Am fost alături de el când avea cel mai mult nevoie de mine, mi-am lăsat planurile deoparte doar pentru el, am mers prin ploaie singură în zilele de concediu al șoferilor, am căzut în plasa lui crezându-l că este plecat din oraș și nu putea să vină după mine, când, el defapt era în propria casă, cu escorte împărțind același pat, pat pe care am dormit împreună cu el.

    Era un bun actor, anii de actorie l-au pregătit pentru viață, știa că scena și camerele nu sunt pentru el, voia să învețe arta manipulării prin actorie, m-a pus să îl evaluez, a vrut să îi evaluez tacticile de manipulare, nu m-am gândit niciodată că acele cuvinte pe care le folosea erau defapt adresate mie. Cum am putut să mă pierd în ochii lui albaștri? Cum a putut deveni albastru culoarea mea preferată? Cerul îmi aducea aminte de el, oja decojită de pe unghiile pe care nu mai apucam să le fac, marea, acadelele, absolut- totul.

    De la fata de bani gata care eram în urmă cu câteva luni, am ajuns la ființa aceasta care are un cuțit în mână, ființa care a reușit să facă imposibilul.

    Mă uit la mâinile mele pătate cu sângele lui și mă întreb când am ajuns așa? Cum am putut lăsa ca așa ceva să se întâmple? A meritat-o. Am fost nevoită să o fac. Trebuia să o fac.

    Podeaua devine mai confortabilă decât salteaua patului. Mă uit în ochii săi lipsiți de viață și observ că sunt aceeași ca de fiecare dată. Moartea nu i-a schimbat, sângele care îi fugea prin vene și inima care îl ținea în viață, nu l-au ajutat să fie om. Ochii unui om viu nu se aseamănă cu cei ai unui om mort, ochii celui mort sunt aproape incolori- exact ca ai lui.

    Îi iau cămașa de care s-a dezbrăcat când a început și încep să șterg sângele deja uscat de pe podea. Ochii îmi lăcrimează făcându-mi treaba mai dificilă, văd totul blurat- doar pete de culoare, și roșul aprins al sângelui.

    În aerul încăperii persistă mirosul metalic al lichidului roșu care este împânzit peste tot. Renunț din a curăța podeaua și iau telefonul. Tastez cu degetele tremurânde codul celor de la pază.

    Aștept și aștept. Aud ușa deschizându-se și multe voci intrând în cameră. Simt prezența mai multor persoane, dar nu mă mișc din poziția în care mă aflu- ghemuită pe jos, cu picioarele strânse la piept și cu capul între genunchi. Aud multe înjurături și suspine până să fiu observată în mijlocul bălții de sânge.

    Nu răspund la nicio întrebare nefiind în stare să scot vreun cuvânt. Șocul încă este vizibil pe fața mea, am pielea albă, buzele mușcate și uscate, iar ochii îmi sunt roșii. Mă sperii de imaginea mea în oglindă când sunt condusă afară din apartament.

    Totul este înfundat. Nu aud nimic. Nu pot conștientiza că am ucis pe cineva. Toate vocile din jurul meu se aud ca și cum m-aș afla în fundul unui tunel, iar oamenii care încearcă să vorbească cu mine sunt la intrarea acestuia, așteptându-mă.

    Doar o voce se amplifică, făcându-mă să mă cutremur:

   ── Faceți loc! Am eu grijă de ea.

    Nu am puterea de a mă împotrivi, așa că îl las să mă care până în mașină. Sacoul negru și cămașa i se murdăresc din cauza hainelor mele îmbibate în sânge.

    Nu mi-am imaginat că voi purta vreodată sângele tău, Jaiden. Sunt sinceră când spun: mă bucur că am făcut-o eu și nu altcineva, unde ar mai fi fost distracția?