Doi necunoscuți cu un lucru în comun- FAIMA.
Nalyah Barnes este studentă în anul patru la actorie având parte de faimă atât din partea filmelor în care a jucat cât și din pricina familiei sale miliardare. Pe cât ar vrea să trăiască singură și in...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nalyah Barnes
Timpul este cea mai importantă dimensiune a naturii, se scurge iremediabil de repede fără acordul nostru. Fiecare clipă înseamnă viață, fiecare secundă înseamnă o șansă pentru un nou început. În fiecare secundă ceva se întâmplă: se naște un copil, mor oameni, se ceartă cupluri și multe altele. Nu am fost întrebați înainte să ajungem pe acest Pământ, dacă scurgerea timpului ne este favorabilă sau nu, totuși este evident că aceasta ne pune bețe în roate. Ziua ar trebui să fie mai lungă, anul sa fie mai întins, iar viața să fie nesfârșită, așa aș putea vedea o lume perfectă, dar timpul nu poate fi oprit în loc sau lungit, el este static- are aceeași ocupație zi de zi, lună de lună, an de an, viață de viață- 60 de secunde, 24 de ore, 12 luni și 365 de zile.
Nu sunt persoana potrivită când vine vorba de încadrarea în timp, am două picioare stângi și probabil un al treilea care mă împiedică mai mult. Nu există zi în care să nu întârzii la cursuri, să uit de un eveniment sau pur și simplu să uit în ce zi mă aflu. De aceea un asistent este tot ce am nevoie. Ai mei s-au gândit că voi avea nevoie de unul din momentul în care uitasem de propria mea zi de naștere, dar aveam 10 ani pe atunci.
Am un timp organizat, dar asta nu contează când în mintea mea este dezordine.
Am întârziat fix 15 minute la prima oră de astăzi aceasta fiind mișcare scenică cu profesoara Sower. Norocul meu este că profesoara mă susține în cariera mea, știind cât de greu îmi este să fac atâtea lucruri.
Singurul loc liber în sala de clasă era între Leah și Axel care stăteau despărțiți de un scaun aflat între ei. Fața lui Axel s-a luminat când m-a văzut îndreptându-mă spre ei, Leah în schimb stătea cu capul pe bancă, dormind probabil.
I-am salutat pe amândoi- Axel a dat ușor din cap, iar Leah și-a ridicat o mână în semn că m-a auzit- gestul ei i-a atras profesoarei Sower atenția crezând că vrea să spună ceva.
── Domnișoară Thompson, vreți să adăugați ceva la teorie?
Leah și-a ridicat instant capul când și-a auzit numele. S-a scuzat spunându-i profesoarei că nu aceasta a fost intenția ei când a ridicat mâna. A început să explice vorbind foarte repede, exact cum face de fiecare dată când se panichează, iar profesoara a lăsat baltă întrebarea, revenind la lecție.
M-am uitat amuzată la ea și mi-am luat locul pe scaunul dintre ei. Și-a pus din nou fața între mâini clătinând din cap.
── Liniștește-te, Leah! Se mai întâmplă.
── De câteva zile cred că am înnebunit, am început să vorbesc mai mult decât o făceam înainte, iar tenul meu este foarte uscat.
Vorbea în șoaptă și încercam să țin pasul cu explicațiile ei, vorbește repede iar când o face în șoaptă aproape că nu o pot înțelege.
