Cine rade la urma? #3 (seria Pana la sange)

2. Misteriosul, atragatorul si ticalosul naibi

Serena

N-am fost niciodată o fană înrăită a bebelușilor. In copilarie pretindeam ca n-o sa vreau niciodată unul si mereu preferam mașinuțele lui Jarred in locul păpușilor pe care mama mi le baga pe gat. Pe Alice am detestat-o cu putere pana a împlinit patru ani si a început sa semene mai mult cu un om decat cu o maimutica ciudata care arunca cu voma, saliva si alte fluide corporale in toate directiile.
Easther insa era atat de adorabila incat nu aveam cum sa nu o simpatizez. Bine, recunosc, eram absolut lesinata după ea, atat de lesinata incat toată fata imi era un zambet de fiecare data când ea era prin preajma. Avea doar trei luni, dar zâmbetul ei putea frânge inimi. O tineam in brațe si o legănam ca Josie sa poata lua micul dejun linistita.
-Apoi Amira a venit si m-a întrebat dacă i-am schimbat scutecul. Bineînțeles ca nu o facusem. Îți imaginezi cat de obosita eram? Turuia Josie, mancand cu doua maini.
-E normal sa fii obosita in perioada asta, spuse mama împăciuitoare. Încă imi amintesc cu groaza de perioada când Serena si Jarred erau atat de mici. Credeam ca nu o sa mai dorm niciodată in viata mea.
-Poți sa ii spui si lui Wes asta? Intreba Amira aplecandu-se peste masa ca sa se uite la mama. Are cateva zile de când insista sa facem un copil, de parca e atat de simplu.
-Chiar este! Sari Wes numaidecat. Dacă Reece a reușit, atunci cat de greu poate sa fie?
-Subtil, mormaie Reece arătându-i degetul mijlociu. Dar, trebuie sa-ti dau dreptate, a fost surprinzător de ușor de făcut, continua ridicand din umeri.
-Cu accent pe surprinzător, comenta Josie uitându-se la Reece cu ambele sprancene ridicate.
-Nu te uita așa ma mine, se apara el. Ti-am spus, vitaminele prenatale.
-Vi-o dau pe Easther cateva zile, ii spuse Josie Amirei, si garantez ca e cel mai bun contraceptiv. Lui Wes o sa ii dispara orice gând de procreere.
-Mel a făcut-o pe Alice după ce i-a avut pe Serena si Jarred, comenta Weston amuzat. Mie nu-mi suna a contracepție.
-Weston, abține-te! Se burzului mama incruntata.
-Cum merg cursurile de vara, Amira? M-am interesat eu apoi, incercand sa schimb subiectul.
-E groaznic, spuse oftand lung. Imi place la nebunie, dar volumul de munca este urias.
-E normal, banuiesc, comenta Luca. O sa ai pe mana vietile unor oameni, nu? Chiar trebuie sa știi ce ai de făcut.
-Evident, fu Amira de acord incuviintand dand din cap. Dar asta nu înseamnă ca nu am voie sa ma plâng, nu-i așa?
-Bineînțeles ca ai voie sa te plangi, iubire, interveni Wes aruncându-si o mana peste umerii ei. Eu știu cat de mult muncești si dacă eu nu ma arunc de la etajul douazeci si opt când o iei razna, atunci toată lumea poate sa te asculte plângându-te macar cinci minute.
-Weston! Suiera Amira uitându-se urat la el. Nu o iau razna deloc, încetează!
-Oh, ba da, murmura Reece ranjind amuzat. Te auzim din sufrageria noastra.
-Ba nu! Se burzului Amira uitându-se urat la el.
-Ba da, spuse Josie chicotind. Imi pare rau dar uneori chiar o iei razna, Amira.
-Bine, poate ca uneori imi pierd cumpătul, dar cine sunteți voi, tocmai voi, sa comentați despre asta?
Conversația a curs lin in jurul mesei, fiecare povestind si amintindu-si tot felul de lucruri. Tata era plecat din oras, Alice nu voia sa mai ia masa cu noi in ultimul timp si Jarred nu trecuse pe acasă de cateva zile. Atmosfera era relaxata si prietenoasa iar eu ma bucuram de energia pozitiva cu care ma incarca Easther.
Când micul dejun era pe sfarsite, am luat telefonul de pe masa si l-am intors spre mine. Aveam încă trei mesaje de la Eliot.
Ai de gând sa ma pedepsești pentru ce s-a intamplat așa, ignorandu-ma?
Raspunde-mi, iubito. Te rog, vorbește cu mine.
Ultimul mesaj insa a trebuit sa il citesc de cinci ori ca sa il înțeleg pe deplin, cu toate dedesubturile sale.
De ce e mașina lui Luca Moretti parcata in fata casei tale, Serena?
In momentul acela am simtit cum imi creste pulsul pana in punctul in care devenea riscând pentru viata mea. Mi s-au înmuiat mainile si picioarele si pentru o clipa am crezut ca o sa o scap pe Easther din brațe.
De unde știa numele complet al lui Luca? De unde știa care e mașina lui si ca e parcata in fata casei?
Avusese o noapte intreaga la dispozitie sa afle orice voia despre Luca. Eliot nu ducea lipsa de resurse, putea face aproape orice voia fara sa suporte vreo consecință. Bineînțeles ca aflase cine e Luca, care e numele lui complet, ce mașina are, unde a învățat, unde locuieste si orice alt detaliu i s-a părut lui folositor.
          Când am ridicat privirea inmarmurita, prima persoana pe care am văzut-o a fost cea din fata mea: Luca. Probabil eram alba ca varul si imi simteam barbia tremurand. Nu voiam sa ma simt așa, dar corpul meu intra pe modul de supraviețuire când Eliot era furios si ceva imi spunea ca in clipa aia era livid de furie.
          Ma uitam la barbatul din fata mea, dar nu vedeam defapt nimic. M-am holbat mai bine de un minut pana sa-mi dau seama ca si Luca se uita la mine, direct in ochii mei, incruntat si precaut. Am clipit de cateva ori incercand sa imi vin in fire.
           Eram in casa mea, la masa cu familia mea. Eliot nu putea face nimic. Aveam sa il liniștesc pana data viitoare când o sa ne întâlnim. Puteam sa rezolv situația aceea. Pana la urma, nu facusem nimic greșit. Nici macar nu vorbisem vreodata cu Luca pe bune. Eliot nu avea motive de îngrijorare in privința lui.
           -Pamantul catre Serena! Rasuna vocea lui Weston, făcându-ma sa tresar si sa il caut cu privirea. Ce se întâmpla cu time, frumoaso? Pe ce lume ești?
          -Pe cealalta, am murmurat mai in gluma, mai in serios, aruncand telefonul pe masa. Mama, o tii putin pe Easther? Trebuie sa merg la baie.
          -Sigur, sari mama numaidecat de pe scaun si veni sa o ia pe copila.
          I-am asezat-o in brațe, mi-am luat telefonul din mers si am pornit cu viteza spre scări, scriind deja un mesaj pentru Eliot.
Weston l-a invitat la micul dejun, de-asta e aici. Nu ma intereseaza de el sau de altcineva inafara de tine. Te rog, te implor, Eliot, încetează cu geloziile nejustificate!
          Am scris mesajul pana am ajuns la etajul al doilea, apoi am luat-o la goana spre camera mea. Ajunsa la adăpostul dormitorului meu, am încercat sa il sun. De cinci ori. Nu mi-a răspuns la telefon.
          -Rahat, am murmurat scriind încă un mesaj.
          Raspunde la telefon, Eliot. Nu pot sa îți explic situația dacă nu vorbesti cu mine.
          Am trimis mesajul si am început sa ma plimb agitata dintr-o parte in alta a camerei, apoi am intrat in baie si am ieșit fara sa-mi amintesc ce voiam sa fac. Am verificat telefonul de trei ori. Trecusera cinci minute de la ultimul mesaj. Am încercat din nou sa il sun si avea telefonul închis.
          -Fir-ar sa fie, Eliot, am murmurat inchizand ochii si lăsându-mi capul pe spate.
          Când am inteles ca nu o sa imi răspundă prea curand m-am relaxat. Dacă nu vorbea cu mine atunci nu avea sa imi ceara sa ne întâlnim deci eram in siguranța pentru moment. Il iubeam, chiar il iubeam pe Eliot, dar imi era frica de el in aceeași măsura.
          Am ieșit din camera mea si am bătut incet la usa camerei lui Jarred. Nu s-a auzit nici un sunet de pe partea cealalta. Mașina lui nu era in parcare si știam ca nu e acasă, dar nu ma puteam abtine sa nu bat la usa lui de fiecare data când treceam pe hol, in speranta ca o sa-mi spună sa intru si o sa il gasesc in varful capului, întâmpinându-ma cu un zambet larg, cel pe care mi-l rezerva numai mie.
           Probabil fusesem blestemata sa-mi meargă toate pe dos, caci nu vedeam alta explicație pentru toate câte se intamplau. Cu acel gând in minte am început sa cobor scarile fara tragere de inima. Sa ma asez la masa din sufragerie alaturi de familia mea fericita, iubitoare si stralucita devenea al naibi de greu când intunericul ma mânca de vie din interior.
          Vocea care se auzea de la primul etaj m-a făcut sa ezit sa cobor ultimele trepte spre acel palier. Nu auzeam exact ce spune, dar recunosteam timbrul gros si putin răgușit al lui Luca.
          Luca Moretti, misteriosul, atrăgătorul si enervantul bărbat aparut ca din pamant peste noapte, care se infiltrase in casa si familia mea aproape pe nesimțite si din cauza căruia aveam probleme cu Eliot.
          Cu o determinare noua mânată de dorința de a da vina pe altcineva pentru prostia mea, am coborât ultimele trepte in varful picioarelor si am ramas pe cea mai de jos, ascunsa de perete. Mi-am tinut răsuflarea ca sa aud, dar sa nu fiu auzita.
          -Am inteles, umplu vocea lui holul. Da, știu. E in regula, o sa ma ocup de asta când vin spre casa.
           Au urmat cateva clipe de tacere in care nu s-au auzit decat pașii lui urcand si coborând pe hol, nu mai mult de cativa metrii.   Se invartea in cerc, precum un leu in cusca.
          -Am spus ca e in regula, Lucy. Nu îți face griji in privința asta. Da, bine.
          Ma întrebam cu cine vorbește. Cu iubita lui? Cu vreo prietena? Atunci am realizat ca nu știam nimic despre el. Nu știam unde locuieste, dacă are sau nu o familie, prieteni sau o viata. Nu puteam decat sa aproximez ca are cam douazeci si patru de ani. Știam sigur ca nici Wes nu are mai multe informatii despre el decat mine, așa ca m-am trezit întrebându-ma cum de ii permisesera fratii mei sa intre așa, cu bocancii lui murdari, in vietile noastre, in casa noastra si sa se aseze la masa noastra. Era, literalmente, un strain.
           -Am treaba, Lucy, ofta el exasperat. M-ai sunat doar ca sa ma iei la intrebari? Treaba! E simplu. Nu trebuie sa îți dau explicații. Vorbim mai tarziu, bine?
          Am știu exact momentul in care a închis telefonul pentru ca a oftat exasperat si a înjurat incet printre dinti.
          -Știu ca ești acolo, Serena, spuse după numai o clipa tare si clar. Vino incoace!
          Rahat. Fir-ar sa fie!
          Am tras adanc aer in piept si mi-am adunat curajul care fugise sa se ascunda in cotloanele intunecate ale inimii mele. Mi-am pus pe fata o masca impenetrabila si am sarit de pe treapta direct in raza lui vizuala.
           -Ce m-a dat de gol? Am întrebat plictisita, sprijinindu-ma de perete si încrucișându-mi bratele peste piept.
          -Umbra, imi spuse el indesandu-si telefonul in buzunar si imitandu-mi pozitia, la un metri distanta. Ce doresti, Serena?
          -Tocmai ma gandeam la ceva, l-am informat dregandu-mi glasul.
         -Mor de nerabdare sa aflu ce ti-a trecut prin minte, imi spuse cu cea mai plata voce pe care o auzisem vreodata.
           Din păcate pentru el, aveam trei frați care ma învățaseră încă dinainte de a învață sa merg ce e ăla sarcasm.
          -Ma gandeam la cat de apropiat ești de familia mea, in special de Wes si apoi am realizat un lucru straniu. Noi nu știm nimic despre tine, am spus ridicand sprancenele. Ciudat, nu?
           -Ce e ciudat e faptul ca ai impresia ca nimeni nu stie nimic despre mine doar pentru ca tu nu știi, veni răspunsul mai repede decat ma asteptam. De-asta ma spionai in timp ce vorbeam la telefon? Sperai sa afli niste detalii picante despre viata mea personala?
          -Nu te spionam, Moretti. Nu exagera, am suierat nervoasa de acuzația lui. Dacă voiai sa porți o conversatie privata ar fi trebuit sa alegi un loc mai retras unde sa vorbesti la telefon, nu un hol pe unde ar putea trece oricine.
           -Un loc retras? Așa cum ai făcut tu mai devreme când ai pretins ca mergi la baie? Ma intreba pe jumatate amuzat, pe jumatate incercand sa ma provoace.
           Numai ca nu eram atat de proasta incat sa mușc momeala.
           -Habar n-am despre ce vorbesti, am oftat clatinand din cap.
           -Habar n-ai despre ce vorbesc, nu-i așa? Repeta prosteste si se împinse cu umarul in perete, îndreptându-si spatele.
           Instinctele au preluat controlul asupra corpului meu, caci atunci când am inteles ca nu am nici o sansa in fata lui, ca inaltimea si dimensiunile impunatoare ale corpului sau ma dominau, am intrat in alerta si toți muschii mi s-au incordat.
          -Cine îți dădea mesaje mai devreme? Ce poate sa îți scrie cineva si sa te facă sa te albesti la fata si sa arati de parca o sa vomiti? Ma intreba facand încă un pas spre mine.
          Nu te mișca. Nu te feri din calea lui. Nu o sa îți facă nimic. Asta imi tot repetam in minte, cu toate ca gandurile imi erau din ce in ce mai invalmasite.
          -Ai plecat de la masa ca sa vorbesti la telefon?
          Încă un pas. Imi tremurau genunchii din cauza ferocității cu care ma opuneam instinctelor care ma implorau sa ma dau inapoi. Am privit distanta dintre noi. Luca trebuia sa mai facă un singur pas ca sa ajungă mult prea aproape de mine.
          Inainte ca eu sa-mi dau seama ce se întâmpla el s-a intins spre mine si m-a prins de încheietura mainii. Am icnit si am tresărit atat de violent incat am sarit cativa centimetrii inapoi.
           -Mereu ai vanatai, spuse acid impingandu-mi manecile bluzei de pijama in sus peste încheietura, pana la jumătatea antebrațului, dand la iveala doua semne vechi, îngălbenite deja.
          -Da-mi drumul, i-am cerut incercand sa-mi trag mana din stransoarea lui.
          -De fiecare data când se apropie cineva de tine tresari, spuse printre dinti. De fiecare data când cineva se enervează in preajma ta, arati ca un cățeluș bătut. Ai mereu vanatai in locuri nu tocmai ușor de văzut si ești machiata la prima ora a diminetii. Recunosc un om abuzat când il văd in fata ochilor, Serena. Jarred...
          -Încetează! Am țipat impingandu-l cat de tare puteam in piept cu mana libera. Nici macar sa nu indraznesti sa ii pomenești numele fratelui meu! Nu incerca sa presupui lucruri despre mine, Moretti. Si da-mi drumul in clipa asta, inainte sa te fac sa iti regreti fiecare blestemata de decizie pe câte ai luat-o in afurisita ta de viata.
          In ciuda furiei mele evidente si a amenintarii fățișe, Luca nu imi dădu drumul, nici nu se indeparta de mine. M-a prins mai bine de încheietura si s-a apropiat atat de mult incat dacă as fi tras cu putere aer in plamani si pieptul mi s-ar fi ridicat mai mult, l-as fi atins pe al lui.
          -Poți sa te cerți cu mine cat de mult vrei, imi spuse el incet, aproape cu mila. Poți sa negi, sa tipi, sa ma înjuri si sa te înfurii pe mine, dar nimic din toate astea n-o sa schimbe realitatea.
          -Nu știi nimic despre mine si realitatea mea, am suierat furioasa ca un animal ranit si turbat. Ia-ti mana de pe mine si sa nu ma mai atingi niciodată!
          -Nu-ti face griji, Rapunzel. Ultimul lucru din lume cu care mi-as bate capul ar fi sa incerc sa ajut un om care nu vrea sa fie ajutat, scuipa el printre dinti dându-mi drumul la mana de parca l-as fi ars.
          -Mai bine mor decat sa te las sa ma ajuti cu orice, ingratule, am suierat furioasa. Cine ești tu ca sa ai impresia ca poți sa vorbesti despre mine? Cu mine? Ești un nimeni!
          -Când jignești si umilești alți oameni te simti mai bine cu propria ta persoana? Ma intreba din mers, pasind relaxat pe langa mine. Știu un psiholog bun. Ti-o pot recomanda, daca ma rogi frumos.
          -Oh, te rog frumos, Luca, am izbucnit punand in scena cea mai buna prestație de care eram in stare in momentul ăla. Te implor, te rog din toată inima mea mica si intunecata....du-te naibi, am încheiat in cu totul alt registru.
          Luca imi arunca o privire surprinsa peste umar apoi isi lasa capul pe spate si izbucni in hohote de ras. Incepu sa coboare scarile hohotind fara rusine si clatinand din cap.
          Ticalosul. Idiotul!
          El era ultima mea grija si cu toate astea eram atat de furioasa pe el incat pentru cateva clipe uitasem pana si de Eliot.