Am auzit multe povești despre Raymond Morgan...
Și toate mă îndemnau să fug mâncând pământul atunci când îl zăresc, chiar și de la câțiva metri.
Însă eu nu am fugit.
Nu am putut.
Ochii lui m-au capturat într-o menghină de smarald a unei disperări ne...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
𝟔
𝐃𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐦𝐞𝐚 𝐩𝐚𝐫𝐞𝐚 interminabil, întrucât Morgan a încetat să îmi mai pună alte întrebări atunci când a sesizat atmosfera din mașină - care părea să se încingă - și nu într-un mod prea plăcut. Începeam să mă simt interogată, iar asemenea chestii mă iritau în general, însă... cum întrebările veneau din partea lui, nu mă simțeam neapărat sufocată, fiindcă știam că nenorocitul nu empatiza cu situația mea, nici măcar dacă ar fi știut-o.
În fond, Raymond Morgan nu era un om care să te aline în momentele tale vulnerabile, ci era mai degrabă genul de persoană care rămânea pasivă în fața situației care i se înfățișa înaintea ochilor, chiar dacă omul din fața sa și-ar fi oferit sufletul pe tavă.
În mod dubios, această chestie la el îmi făcea umerii să se relaxeze, ușurați de acea realizare. Mă săturasem de priviri pline de regre, detestam să fiu compătimită pentru cele petrecute acum câțiva ani, îmi era silă. Cu cât mai mult regret vedeam în privirile lor, cu atât mă detestam mai mult.
Un fulger de durere mi-a străpuns tâmpla și m-am abținut cu greu să nu suspin. Mi-am mușcat buzele tare, până când gustul metalic de sânge și buzele ce începuseră să pulseze constant au înlocuit disconfortul provocat de durerea din zona tâmplei. M-am tras mai bine pe scaun și mi-am întors privirea către șofer, privindu-l absentă. Ochii mei urmăreau linia maxilarului puternic încleștat, părul ciufulit de vântul ce intra prin deschizătura geamului său și chiar și felul în care privea drumul de dinaintea ochilor săi - de parcă voia să îi dea foc, nu neapărat într-un mod plin de ură - era ceva diferit, inexplicabil pentru mine. M-am crispat de îndată ce am realizat asemănarea, încordându-mă din cap până în vârful degetelor de la picioare.
Eram măgulită; în privirea sa nu era ură, era pasiune.
El chiar iubea să conducă, am constatat cu o satisfacție absurdă. Mă gândisem inițial că avea mașina asta doar pentru a avea o față - pentru a fi cunoscut altfel decât un monstru care și-a ucis mama. Pe urmă am înțeles că lucrul ăsta ar fi fost destul de irelevant din moment ce brunetul nu dădea doi bani pe existența celor din jurul său, cu atât mai puțin vorbelor pe care aceștia le răspândeau. Așadar am trecut la o a doua idee; am presupus că făcea asta pentru bani. Max îmi zisese că Morgan era un racer, iar racerii își făceau bani din asta - conduceau ca nebunii încercând să ajungă în vârf cu atâta îndârjire pentru a fi recunoscuți. Din nou, ideea care se dezvoltase în mintea mea nu avea sens. Nu pentru Morgan. Raymod nu voia faimă. Nu conducea pentru bani, dacă ar fi fost într-adevăr așa, cu o familie așa bogată în spatele său, de ce ar alege să se desprindă subit de ea? De ce ar munci la un garaj banal atât timp cât are atâtea posibilități la îndemână?
