°Nevertheless°

8

Baron

Nenorocitul! După ce tipul a ieșit mă așez pe scaunul de lângă Kyra. Chiar dacă era palidă și părea că mai are puțin și vomită tot frumoasă este. Eram destul de încordat până plecase tipul ăla. Odată ce se făcuse nevăzut pe ușă, începusem să mă relaxez. Nu suport prezența laturii masculine în jurul ei. Știam că este genul de fată care atrage atenția asupra ei oriunde s-ar afla, iar asta nu-mi convenea. Dacă aș putea aș ține-o legată în casa mea și m-aș înfrupta din ea și tot nu m-aș sătura . Ochii ei ciocolatii mă privesc gânditori și banuitori. Simt o întrebare a carei răspuns știu sigur că nu-mi va plăcea să îl spun.

- Gelos? întreabă de parcă ar face pe proasta și răspunsul n-ar fi evident din rezultatul acțiunilor pe care le întreprindeam în jurul ei.

- Nici nu ai idee! a sosit mai apoi răspunsul la întrebarea ei.

-Du-te acasă, Baron! spuse căzând ca secerată în lumea visurilor, iar eu îi urmez sfatul. Aveam nevoie să-mi limpezesc mințile.

***

Tăcerea dintre noi era asurzitoare, doar sunetul scos de aparatul ei zdrobește liniștea gălăgioasă. O priveam cum își butona liniștită telefonul și zâmbește la clipuri cu pisici. Trecuse deja 3 zile de la accident. Era bine.

- Zeiță, eu... spun în momentul în care telefonul meu începe să sune cu un ton de apel diferit. Cel care îmi dădea de știre că știam cine mă suna deja. Mă ridic de pe scaun și ies în holul al cărui miros de morfină și clor este indestructibil, de parcă ai face baie în ele. Aștept câteva secunde, după care răspund. Vocea de pe celălalt fir era una cunoscută, dar și una pe care speram să nu o mai aud niciodată.

- Kingston, de ce răspunzi greu, amice? spune batjocoritor tipul.

- Ce vrei?

- Eu. Tu. Clanurile. La docuri. Ca în vremurile bune.

- M-am retras, Hugo! Nu mai fac asta! spun răstit.

- Odată un Kings, mereu un Kings. Trebuie să participi!

- Cine zice, răspunsul nervos îmi iese pe gură.

-Știi că dacă nu o facem, o pățim ambii. Mai ales că știi ce este mâine.

Privesc calendarul telefonului. Mâine e 20. E ziua în care în fiecare an sunt practic altă persoană. Pentru o zi rațiunea mă părăsește, corpul meu dictându-mi ceea ce-și dorea să facă . Ziua în care am pierdut orice aveam mai de preț.

- Uite, Hugo! Nu pot merge! Am o problemă personală, ce nu poate fi amânată.

- E vorba de tarfă? De fiica Morranilor, auzind apelativul folosit pentru Kyra, am simțit că iau foc.

- Numește-o încă odată așa și-o să-ți numeri dinții.

- Nu repet de două ori, Baron! Vii la docuri. Cursele nu se fac fără mașini și piloți. Ne vedem!

Odată ce a închis apelul, am răsuflat greoi, încruntându-mi fruntea și masându-mi tâmplele cu capul în jos și așezat pe scaun. În cap mi se învârt o mie și una de gânduri și ideei. Cursele. Nu participasem de mult timp. După accident, participam doar în ziua în care a avut. loc tragedia, adică mâine, ceea ce-mi aducea valuri de suferință. Într-o secundă am pierdut tot ce iubeam și ce prețuiam.

O mână pe umăr m-a trezit la realitate din lumea oribilă la care mă gândeam. Ridic capul și îl văd pe Nicolas. Avea o privire care mă răscolea, o privire ca aceea de știu ce gândești. Fac o grimașă când acesta ia loc lângă mine și mă privește profund.

- Măine o externează! Vei fi aici?

- Nu știu! Nu cred! Aveți voi grijă de ea!

- Maine e comemorarea!

- Poftim? Ce ai spus?

- Nu te ambala, Kingston! Știu totul! Eram acolo.

Am crezut că-mi piere graiul la auzul cuvintelor lui Nicolas. Eram acolo. Da, și eu eram, dar care e faza. N-am putut să-i salvez.

- Cred că e timpul să treci peste. Nu vreau ca K să sufere. Sau mai rău, să ajungă la fel ca Fernanda. Auzul numelui mi-a provocat un scurt circuit. L-am țintuit pe Nicolas de perete. Furia mă macină. Era unul dintre cei care au văzut cu adevărat trauma mea. Era martor la ziua în care am fost distrus. Ziua în care am devenit un om mort ce era dus la crematoriu, mai târziu , preschimbat în cenușă.

- Am fost informat că mergi la cursă. Mergem împreună. Nu vreau să ajungi la fel ca în fiecare an. Mai ales să-i faci rău Kyrei.

- Layla știe cu ce te ocupi? îi pun întrebarea, deși răspunsul îl știam.

- Lay-lay nu, nici tu nu-i zici, nici eu nu-i zic Kyrei.

În următoarea dimineață, corpul meu a reacționat conform calendarului. Simțea singur. Era de necontrolat. De dimineață am trântit, bufnit, țipat. Am avut careva crize nervoase. În trafic mai aveam puțin și spărgeam mutra unui tip cu barbă pentru că nu a accelerat pe un traseu unde se merge cu limita de până la 100 km/h. Un telefon de la Morran care-mi reproșează că n-am venit să-mi iau logodnica de la externare mă face să par un viitor soț netrebnic căruia nu-i pasă. Am avut o ceartă și în cele din urmă, în jurul orei nouă seara am mers la familia Morran să-l iau pe Nicolas și să mergem la docuri.

Așteptarea lui Nicolas mi-a adus o Kyra furioasă cu aspect nepăsător. Fața îi părea impasibilă, dar ochii îmi transmiteau flăcările furiei ce se mistuiau în interiorul ei. Dar, din păcate, astăzi nu este despre ea.

- Scopul și durata vizitei? ma batjocorește ea.

- Te crezi stăpână?

- Oh... Aș vrea să știu ce se întâmplă cu cel ce ce se presupune că mi-e logodnic, nu cel care mă abandonează cu bună-știință când am avut accidentul din cauza lui. Aproape că mi-ai luat viața.

"Aproape că mi-ai luat viața" . Acest termen a fost cireașa de pe tort, ultima garnitură dulce pe care o suportam. I-am bruscat mâna și am izbit-o de perete. Ochii ei s-au mărit instant. Frică. Asta vedeam în ochii ei. Se temea de mine. Și asta îmi plăcea al naibii de mult. Mă apropii ușor de urechea ei șoptindu-i câteva cuvinte.

"Dacă nu-ți închizi gura și vorbești exact ceea ce nu știi, taci dracului. Ești doar o tarfă cretină. Nu știi nimic despre mine și așa vreau să rămână. Zeiță!"

Pielea i se făcuse ca de găină. Nicolas și Layla au coborât, iar văzând ipostaza noastră, Layla s-a panicat.

- O, Doamne. K! De ce plângi?

Cuvântul "plângi" m-a trezit din transă. Privesc din nou ochii ciocolată ai Kyrei, care acum s-au întunecat cărbune. Furie. Nervi. Durere. Umilință. Câteva elemente pe care fără doar și poate le observam în privirea ei cu ușurință. Dacă privirile ar putea ucide, cred c-aș fi mort de vreo 15 ori cel puțin.

- Unde mergeți, întreabă Layla când vede că deja se lasă întunericul, iar Nicolas își ia cheile de pe stativul cu chei.

- Baron e într-o stare proastă. Am convenit să bem ceva. Ne întoarcem târziu. Nu ne așteptați!

- Bine, cred, spune naiva Layla, deși ochii surorii ei îmi transmit că nu crede o iotă din ce a scos Nicolas pe gură.

Ambii ieșim pe ușa principală urcând în mașini și pornind spre docuri. Mă simțeam condamnat. Această zi este una pe care mi-o doresc cu atâta amar s-o șterg din calendar, dar și ziua în care devenisem un om fericit al cărui vis s-a spulberat într-o secundă. Ajuns la docuri, retrăiesc încă odată, la fel ca în ultimii ani, momentul în care moartea mi-a râs în față și mi-a arătat că nu merit nimic.. Să fiu iubit și să iubesc, să am o familie, să fiu eu.....