❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oups ! Cette image n'est pas conforme à nos directives de contenu. Afin de continuer la publication, veuillez la retirer ou télécharger une autre image.
— Ești nebună! Ne-bu-nă! Aproape am făcut un atac de cord când te-am văzut!
Și s-a zis cu încercarea mea de a-mi pune ordine în gânduri. Nova și ordinea erau precum apa și uleiul, nu puteai să le combini. Nu că aș putea să-i acuz reacția, mai vorbeam din când în când, dar nu-i dădusem vreodată de înțeles că aș fi avut în plan să mă întorc.
Pentru că nu aveam.
Planul meu era altul în viață. Plecasem într-un mod egoist din Acapulco și lăsasem multe în urmă, dar eram conștientă că pentru orice succes se impun sacrificii. Totuși decizia neașteptată a mamei de a-mi petrece ultimul an de liceu aici, cu tata mă surprinsese complet.
Mă obișnuisem cu alt stil de viață, mă obișnuisem ca totul să se întâmple la orele plănuite de mine și să nu las nimic în derivă. Mama era avocat și vrând nevrând a reușit să-mi insufle iubirea pentru orice era organizat și la locul lui. În ciuda divorțului lung cu tata pe care îl poartă și acum a reușit să-și pună rapid ordine în gânduri și să nu pice în patimi nesănătoase.
— De ce naiba nu ne-ai spus?! Am fi organizat o petrecere.
Neva era la fel ca sora ei, o bombă de energie de care chiar mi-a fost dor. Mă mai gândeam ocazional la o posibilă întoarcere, dar după modul în care am plecat fără ca măcar să anunț sau să am un motiv întemeiat, îmi era prea rușine să mă uit în ochii lor.
Dar uite că în ciuda faptei mele, cineva chiar se bucură să mă vadă. Și trebuie să recunosc, s-au schimbat și sunt mai frumoase ca niciodată. Blondul spălăcit dispăruse din părul lor ăsta fiind singurul lucru care le asemăna fizic. Nova optase pentru un albastru nocturn și misterios, ea fiind oricum și puțin mai introvertită, în timp ce Neva se bucura de o combinație puțin bizară între toate nuanțele posibile de mov. Chiar și stilul vestimentar cel puțin în cazul Nevei era cu totul altul, negru și gri, exact ca sufletul ei după cum m-a lămurit chiar ea. Nova totuși mai punea câteva culori pe ea susținând că la cât de trist se îmbracă mama și sora ei, tatăl lor are toate șansele din lume să intre în depresie.
În schimb, eu nu cred că m-am schimbat foarte tare, fizic vorbind. Același păr roșcat, aceiași ochi căprui și același corp aproape anorexic. Mâncarea nu se lipește de mine nici cu lipici oricât aș încerca.
— Poate vă e foame...
Tresar preț de o clipă urmând să zâmbesc în colțul buzelor. Mă dezobișnuisem de o prezență masculină în jurul meu, mă dezobișnuisem oarecum și de tata de când îmi concentram tot timpul pe artă. Un alt lucru moștenit de la mama care poate suna puțin egoist, era aspirația spre mai mult. Își dorea o carieră adevărată în drept cu cazuri mai serioase, nu luptele stradale între vagabonzi. Iar eu îmi doream o școală mai bună, o șansă spre noi oportunități. Tata a fost întotdeauna mândru de mine și s-a bucurat mereu pentru fiecare reușită a mamei, dar mereu ceva l-a necăjit.
