❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Respirația fierbinte a lui Helios îmi ardea pielea fără rușine, iar eu în loc să-i fi dat una îl lăsam în continuare să se joace cu mine. Cine a spus că să împarți patul cu un băiat e de-a dreptul magic, nu cred că a întâlnit un tip care vorbește în somn aproape toată noaptea. Nu știu exact ce visa, dar am renunțat din a încerca să ghicesc când începuse să vorbească despre vinul roșu și o rusoaică fierbinte. Nici încercarea mea de a pleca în mijlocul nopții nu a mers, brațul său care mă ținea parcă intenționat la locul meu nu s-ar fi clintit nici cu o macara.
Blestemată fie forța fizică masculină.
Poate în alte circumstanțe aș fi crezut că prezența mea stârnea ceva în el pentru a nu mă lăsa să plec. Dar o privire mai amănunțită a camerei sale mă readucea din nou cu picioarele pe pământ. A vrut să șteargă tot ce are legătură cu mine așa cum și eu am vrut să fac asta.
Cred că de asta nu îmi permit să îi reproșez niciodată ceva legat de asta, pentru că și eu am fost și poate încă sunt la fel de nenorocită ca el. Iar o noapte lungă în același pat cu cel care obișnuia să-ți fie cel mai bun prieten pare a fi suficientă pentru ca al meu creier să născocească toate scenariile posibilele și să ajungă la o concluzie.
Indiferent cum vor decurge lucrurile între noi, nu va mai fi niciodată la fel.
Și mi-am dat seama de asta după modul în care m-a îndepărtat de dimineață, când soarele abia își făcuse simțită prezența, iar el deja era în picioare fără să știe că eu îi observam încet fiecare mișcare. Aș fi putut să mă ridic în acel moment și să plec, dar ceva nu m-a lăsat să o fac. Poate felul în care m-a așezat pe mijlocul patului asigurându-se că nu am să cad, sau felul în care mi-a dat câteva șuvițe rebele la o parte și a plecat într-o liniște deplină.
Mor de sete. Nopțile de vară sunt un calvar, mai ales într-un loc în care zăpușeala nu dispare nici măcar noaptea. Nu știu exact cât am reușit să ațipesc, dar știu sigur că dacă nu voi bea chiar acum niște apă mă voi usca complet. N-ar strica să mai dea o ploaie din când în când, dacă în Hamburg detestam ploaia din tot sufletul, aici o cer cu disperare. Încă o dovadă clară că omul trebuie să fie mulțumit cu ce și când are.
Mă chinui nițel să mă dezmeticesc înainte să ies din cameră. Camera rece și aproape goală care îi reflectă perfect noua personalitate, din nefericire.
Chiar și casa era diferită de cea pe care o știam eu. Parcă își pierduse toată culoarea în câțiva ani. Dar aparent nu și fericirea. Trecuse atâta timp de când nu-l mai auzisem pe Helios râzând încât chicotelile de la baza scărilor îmi păreau străine. Rămân pe loc când îl văd în compania ei, o fată frumoasă, categoric de origine latină care îi fura sarurile fără ezitare, iar el i-le oferea imediat.
Are iubită? Nu, bineînțeles că are că doar nu e vreo străină pe care o sărută din întâmplare. O iubită despre care nu știam nimic, pentru că nu mai suntem prieteni, nu trebuia să-mi dea mie raportul. Acum eram doar o simplă cunoștință pentru el.
