❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Degetele îmi alunecă ușor pe obrazul ei fierbinte în timp ce ochii îmi arată exact sufletul ei. Micuț, negru și încătușat de dorințele altora pentru ea. Mă întreb cum rezistă să trăiască în lumea tuturor și să se ridice la așteptările tuturor. Ochii ei mă privesc hipnotizați în timp ce ai mei o privesc cu întuneric vrând să distrugă definitiv ce e în spatele lor, cum și ea a făcut asta cu mine.
— Îmi pare rău, murmură, iar lacrimile sale îmi ating ușor degetele. Îmi pare rău că am plecat și am vrut să te uit.
Și eu am vrut să te uit, dar în acea zi, o parte din inima mea mi-a fost smulsă din cauza ta, însă am încercat să acopăr acel gol cu întuneric pur și să merg mai departe.
Așa că plângi Sun, plângi și lasă-ți lacrimile să-mi spele din păcate. Plângi în viața asta de câte ori simți că ai nevoie, dar nu lăsa pe nimeni altcineva să vadă lacrimile astea, doar eu sunt demn de ele. Doar eu le pot șterge sau amplifica.
Trage aer în piept fiind probabil la fel de surprinsă ca și mine de felul în care degetul meu alunecase de pe obraz și îi apăsa în mod inconștient buza de jos. Rămân nemișcat când realizez că mă despart numai câțiva milimetri de interiorul guriței ei păcătoase și otrăvitoare, iar curiozitatea încolțește într-un locșor întunecat al minții mele.
Cum ar arăta degetul meu strecurat printre buzele ei micuțe?
Oare m-ar primi cu entuziasm și și-ar împrăștia respirația fierbinte pe pielea mea rece?
Închid ochii încercând să alung imaginile din capul meu înainte ca situația să devină cu adevărat incomodă. Din fericire vibrațiile repetate ale telefonului meu reușesc să mă dea de lângă ea suficient de mult cât să respirăm amândoi așa cum trebuie. O uram din tot sufletul, dar asta nu înseamnă că eram orb.
Era frumoasă, cu adevărat frumoasă și demnă de admirat, asemeni florilor de cireș după care era înnebunită cândva. Numai ea nu realiza asta, nu realiza ce efect avea cu adevărat asupra celor de lângă ea. În cazul meu, a fost nevoie doar de o zi pentru a-i simții otrava, iar efectul ei asupra mea să dispară pentru totdeauna, și așa trebuia să rămână.
— Nu-mi sta în cale, o avertizez strângând ușor maxilarul. Dacă vrei să rămâi, rămâi. Dacă vrei să pleci, pleacă, dar nu-mi sta în cale.
Trec pe lângă ea ignorând telefonul ce suna fără oprire. Știam cine era, dar nu aveam chef, nu acum. Hell nu era disponibil, voiam să fiu doar Helios, băiatul normal dintr-un oraș plin de nebuni.
Nebuni care mă cunoșteau și mă acceptau așa cum sunt. Care trăiau lângă mine bucurându-se de fiecare clipă în parte. Aici era locul meu.
Chiar dacă într-o perioadă renegam asta . Uram idea că aici mi-am pierdut cele mai dragi persoane și amintiri, până când am înțeles că nu orașul era problema în totalitate. Unele persoane au plecat de bună voie, iar altele au fost obligate de soartă să o facă. Uitasem că aici era casa mea, că aici, în orășelul ăsta mic eu și frații mei eram de neoprit.
