❝Nu totul e ca în povești.❞
Hell domnește străzile din Acapulco în fiecare noapte, iar luna îi e martor la fiecare păcat.
Trăiește fiecare zi la maxim, dar totuși urăște soarele din plin, nu înțelege cum cineva poate iubi ceva care știe doa...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu uitați de steluță ⭐
Fragment din trecut
Nu puteam să înghit.
Nu am crezut vreodată că o simplă farfurie cu mâncare va fi cel mai mare inamic al meu. Și mai rău, câștigase deja lupta.
Pentru că nici nu încercam să lupt. Învârteam plictisit furculița în structura moale a pastelor, ce acum deveniseră mai de grabă un terci albicios. Nu sunt sigur de cât timp stau la masă, nu înțeleg nici măcar de ce m-am sinchisit să cobor.
Trecuseră patru luni, dar durerea se resimțea ca în prima zi. Mâncarea părea la fel de rece ca în prima zi.
Iar eu mă simțeam la fel de mort și vinovat ca în prima zi.
— Unde e Hyperion?
Îmi ridic privirea către ființa care reprezenta epuizarea în persoană. Purta un tricou imens pe care habar nu am de unde l-a scos, o pereche de pantaloni de trening, cel mai probabil împrumutată de la tata, căci Alaz Hernandez pe care îl știam eu avea doar blugi, tricouri albe și geci de piele în dulap. Fața îi era trasă, nici el nu se mai sinchisea prea tare cu mâncarea, iar cearcănele îi ieșeau în evidență chiar și de la distanța asta. Nu prea mai dormise, iar primul lui an de facultate fusese compromis.
Dacă înainte învăța ca să fie cel mai bun, acum învață ca să treacă anul.
Încerca să fie stâlpul familiei când noi ceilalți căzuserăm. Încerca să ocupe locul unui părinte, pentru că cel care trebuia să fie acum aici, își îneca amarul și dorul în călătorii și băutură scumpă. Sebastian Hernandez câștigase rapid primul loc pentru cel mai nepăsător tată. Suna aproape zilnic ce-i drept, dar nu știa să recunoască vocile obosite ale propriilor copii, se mulțumea cu un simplu, suntem bine.
Știam că suferea și el. O iubea pe mama încă de când erau de-o seamă cu mine. O privea ca pe cea mai prețioasă comoară a lui, chiar și după atâția ani de căsnicie. Au copilărit împreună, au fost cei mai buni prieteni, iar când eu și Sunny părea că trăim aceiași poveste frumoasă, mi s-a dovedit că oricât ai încerca să urmezi un scenariu deja scris, la un moment dat își va urma propriul curs.
— Probabil acolo unde e de fiecare dată.
Îl privesc pe fratele meu mai mare cum oftează lovind ușor masa cu podul palmei. Nu îi plăcea atitudinea nepăsătoare de care dădeam dovadă, nici mie nu-mi plăcea. Mă descărcam pe el fără să aibă vreo vină. Cât despre Hyperion, își găsise tot felul de preocupări care să-i amețească bine gândurile. Adrenalina îi curgea prin vene, iar pofta de pericol îi lua mințile tot mai tare.
— Helios! îmi mârâie deja scos din sărite numele. Chiar trebuie să acționezi și tu contra mea? Toți trecem prin aceiași suferință.
Îl mai privesc o singură dată înainte să urc în camera mea. Nu toți treceam prin același chin, el trecea prin el, eu îl creasem. Mă simțeam ca o carcasă goală, poate chiar devenisem una. Însă nimeni nu părea să observe.
