Până când stelele o să cadă iar...

Partea I - Unde este el?

Iar dezastrul suna ca o performanţă muzicală. Viorile triste stăteau ascunse în spatele ţipetelor şi lacrimilor, basul puternic în spatele luptătorilor, iar pura harpă ascunsă în umbra îngerilor care erau pregătiţi să se reîntoarcă acasă... şi frumosul pian şi splendida chitară sunau ca ultimul „La revedere!", şoptit de îndrăgostiţii fără speranţă.

Cerul explodase, arătând ca un ocean adânc ce a sărutat furtuna. Corăbiile cenuşii se înecau încet în infinitul albastru, trimiţând către pământ mii de păsări luminoase ce îmi furau gândurile şi zburau departe cu ele.

Toată această sângeroasă performanţă, o legătură între paradis şi infern, era doar un sacrificiu, un sacrificiu al unei iubiri prosteşti, iar cel mai oribil lucru era acela că noi eram dirijorii acestui spectacol. De ce iubirea e mereu rădăcina unei tragedii? Cu toţii aşteptăm să se ivească o floare, tot mai frumoasă şi plină de viaţă, dar în zadar. Aşteptăm şi aşteptăm, prin priviri, atenţii, săruturi şi zâmbete, crezând ca avem o eternitate şi asta e cea mai mare greşeală. Cu toţii suntem nişte grenade care vor exploda mai devreme sau mai târziu.

Dar totuşi, acea floare există, în viaţa fiecăruia şi va apărea printr-un simplu „Te iubesc".

Şi mă întreb de ce destinul nu a lăsat doi îndrăgostiţi să îşi trăiască idila, fără lacrimi şi fără necazuri. De ce nu a lăsat Soarele să o iubească pe Lună, să o cuprindă în căldura şi lumina lui, iar ea în misterul şi întunericul ei. De ce eu şi el eram lacrimile întâlnirii lor, care se întâmpla azi. De ce o revedere necesita atâta nenorocire, de ce eram nişte stele căzătoare, care aveau să apună iar şi iar.

Şi cu toate acestea, unde este el?