Până când stelele o să cadă iar...

Partea VI - era prea târziu...

Cutreieram cu repeziciune fiecare drum al oraşului încercând să dau de el. E ca şi cum m-aş fi îndepărtat tot mai mult de destinaţie.

Îl căutam în fiecare chip, fiecare gest, fiecare privire, fiecare voce, dar în zadar. Era de negăsit. Puteam simţi cum inima mi se îngreuna şi cum respiraţia mea devenea tot mai accelerată cu fiecare pas făcut. Îmi era frică pentru prima oară. Frică să nu spun ce aveam de spus, frică să nu îmi ţin promisiunile, frică să nu îi aud râsul pentru ultima oară. Cu toate că noi, de fiecare dată, aveam câte o nouă şansă, uram că uitam mereu tot trecutul nostru. De ce nu pot ţine minte pentru o eternitate lucrurile mărunte pe care le adoră, modul în care glumele mele proaste îl fac să râdă, modul în care facem concurs de citate. Ador să mă îndrăgostesc de el din nou şi din nou, dar m-am săturat să văd oameni murind şi să spun de atâtea ori „La revedere". Viaţa nu înseamnă să ai o infinitate de zile, viaţa înseamnă să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar dura o eternitate.

Am ajuns pe aleea casei noastre şi o ploaie de lacrimi a evadat din ochii mei. El era întins pe jos, mâinile lui acoperindu-i rana de pe abdomen. Fără să stau pe gânduri, am fugit spre el şi am îngenunchiat lângă trupul său,cuprinzându-i faţa în mâini.

— Aiden! Aiden, te rog te rog nu muri, te rog! Am strigat înăbuşit, neputând să mă opresc din plâns.

El a deschis încet ochii şi a început să râdă slab. Jur că îmi venea să îl lovesc.

— Tu mori aici şi eşti amuzat de situaţie? L-am întrebat nervoasă cu ochii mari.

- Lexi... nu e ca şi cum nu m-ai mai revedea. Totul va fi bine.

Am clipit pentru câteva clipe, încercând să înlătur lacrimile pentru a-l vedea mai bine.

— Nu mai vreau să te uit. Oricât de multe şanse super am avea, oricât de mult ador să mă îndrăgostesc de tine, nu mai vreau să te uit. E ca şi cum te-aş privi murind de prea multe ori.

Mi-am mutat privirea în jur, dar parcă eram numai eu şi el aici. L-am auzit spunând „Hai, vino aici!".

Am zâmbit slab şi mi-am pus capul pe pieptul lui şi puteam auzi cum inima îi bate tot mai slab. Mi-am închis ochii şi m-am teleportat cu totul într-o veche amintire.

Nu există pace...este doar un simplu termen. Războiul va fi întotdeauna şi peste tot, uneori în jurul nostru şi uneori în interiorul nostru. Iar momentul în care armele se opresc pentru câteva clipe...acel moment se numeşte viaţă şi este tot ce îmi doresc, să rămân blocată în acel moment.

Stăteam întinşi pe iarba caldă, lăsând razele de soare să ne picteze pe faţă diferite forme. Mă uitam la el şi el la mine şi parcă acea floare a iubirii devenea tot mai frumoasă şi mai plină de viaţă. Fie că eram aici, fie că eram în cel mai oribil loc, ştiam că eram acasă, deoarece mereu el era aici.

— Nu te-ai săturat uneori de soarta noastră? Nu ai vrea să fim nişte simpli oameni?

El a oftat adânc şi s-a apropiat de mine, mutându-mi câteva fire de păr după ureche, apoi mi-a mângâiat delicat obrazul.

- Uneori da, uneori nu, dar îţi promit că într-o zi, nu ştiu când, dar îţi promit că într-o zi vom trăi ultimul capitol din minunata noastră poveste. O să avem şansa de a îmbătrâni, să ne privim copiii şi nepoţii şi dacă ne ajuta şi Dumnezeu, poate şi strănepoţii. O să avem casa noastră pe un câmp plin cu flori, o să dansez cu tine până nu vom mai fi doi împiedicaţi, şi la 80 de ani o să ne imbătăm ca doi adolescenţi şi am să continui să concurez cu tine până nu vei ţine minte un citat anume.

Am zâmbit larg. Totul suna atât de frumos, atât de perfect. Era ca un vis pe care îl aşteptam cu nerbăbdare. L-am sărutat uşor pe buze şi am şoptit apoi în dreptul lor:

— Niciodată nu o să mă învingi la concursul cu citate. Eu nu am trişat la prima întâlnire.

Am izbucnit în hohote de râs şi am început să fug prin parc, iar el după mine.

Indiferent de cât de complicată era soarta noastră, mereu găseam o cale de a ne face să uităm de finalul ce ne aştepta întotdeauna...

— Lexi?

Mi-au trebuit câteva secunde pentru a realiza că eram complet desprinsă de realitate. Mi-am scuturat încet capul şi am privit în sus la ochii lui.

— Ţi-aş cânta acum la chitară melodia „All I want" şi ţi-aş aduce vinul preferat.

— Promit că îţi voi cere asta cât de curând.

Mi-am strâns ochii. Nu vroiam să plâng, nu vroiam să îşi amintească aşa finalul acestui fragment.

În jurul nostru totul devenea tot mai liniştit, fiecare ţipăt şi explozie se stingea la preschimbarea cerului într-o pânză întunecată.

— Cred că e momentul. a şoptit el.

Mi-am deschis ochii şi amândoi priveam pe cer. Mii de stele s-au ivit, fiecare reprezentând un înger care s-a întors acasă, formând diferite constelaţii. Luna şi-a făcut apariţia dansând cu chipeşul Soare, îmbrăcat într-un costum auriu, totul preschimbându-se într-un joc de culori.

— La revedere, Lexi...

— Ce ? Am şoptit încet.

Am aştepat un răspuns, dar nimic. Dansul ceresc luase sfârşit, Luna şi Soarele părăsind ringul întunecat de dans, stelele fiind singura mea lumină. M-am pus în genunchi lângă Aiden şi am ţipat, din toată puterea mea. Mii de lacrimi au reapărut, simţind cum mă pierd pe mine însămi. M-am ridicat în picioare şi am început să strig prin jur.

— Cer Soarele şi Luna să îmi explice. De ce suntem încă aici? De ce nu se trezeşte?

Loveam cu piciorul fiecare piatră ce îmi ieşea în cale. Nu puteam să îl pierd. Nu puteam procesa acest lucru.

M-am aşezat înapoi lângă el şi i-am scuturat puţin trupul, încercând să vorbesc, deşi tremuram toată.

— Te rog, te rog, trezeşte-te. Promit că te las să câştigi, că învăţ să dansez, mereu am ştiu că te prefaci ca nu şti să dansezi. Promit că nu te mai fac idiot. Doar trezeşte-te.

Mi-am îngropat capul în pieptul lui, sperând neîncetat că inima lui va bătea iar.

—Lexi?

O voce subţire s-a auzit din spate. Mi-am ridicat privirea, iar Luna, mai frumoasă ca niciodată, stătea la câţiva paşi distanţă şi se uita cu milă la mine.

Am mers repede spre ea, abţinându-mă cu greu să nu o dobor. Nu e momentul pentru bune maniere.

— Ce s-a întâmplat? Sper că totul e o glumă.

— Lexi, totul este real. Nu ţi-ai mai dorit altă şansă, asta ai primit. Păcat de săracul băiat. Te iubea atât de mult..

— Niciodată nu mi-am dorit aşa ceva. De ce el?

— Păi, totul cere un sacrificiu draga mea. Era fie el, fie tu. Dar Aiden nici nu a stat pe gânduri. Încă de la începutul acestei noi etape a voastre ştiam că îi va veni sfârşitul.

Luna a dispărut din senin, lăsându-mă singură, cu sute de întrebări în jurul meu.