❝Întoarcerea lui Ares însemna mai mult decât o revedere pentru Siena. Timp de cinci ani nu au vorbit și nu s-au privit în ochi, totul datorită unui accident care urma să îl transforme pe Ares într-o persoană invalidă.
Prietenii lui i-au jucat un co...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
9. Încă o iubesc.
În urmă cu 5 ani.
— Ai reușit să ieși? îi aud dinții cum se zgâlțâie prin difuzorul telefonului, respirând grăbit.
— Am evadat, dar trebuie să mă întorc repede. Sper că ai destulă ciocolată să îmi arunci, îl mustrez ușor, iar el surâde.
— Oare dacă ți-aș spune că nu am ciocolată ai mai veni? te-ai mulțumi doar să mă vezi pe mine? se lungește la vorbă, dar eu îmi simt picioarele înghețate și degetele arcuite în jurul telefonului din cauza frigului.
— Dar tu ai veni? îngân în timp ce măresc pasul și vântul se strecoară în difuzor, făcându-mă să îl aud întrerupt.
— Aș veni chiar dacă mi-ai spune să nu vin. Nebunia cu care te iubesc m-ar face să fac lucruri nesăbuite.
Îi aud cuvintele și simt un fremăt interior, eram copleșită de tot ceea ce spunea. Cuvintele lui aveau o frecvență diferită când vorbea despre ceea ce simte, aveau o vibrație intensă.
Am ajuns în fața casei lui, perdelele au început să mișune în fața ferestrei. Îi zăresc mâna care răsucește mânerul și o deschide.
— Nu ai mai spus nimic când ți-am spus că te iubesc, se rezeamă cu coatele de pervaz și privește în jos către mine.
Eu eram pe trotuarul din fața casei, stând chiar sub balconul lui.
— Înainte dă-mi ce mi-ai promis, îl tachinez și se întoarce pe-o parte, scoțând câteva tablete de ciocolată pe care mi le aruncă.
Îmi pregătesc bluza ca să aibă unde să aterizeze, iar după ce le înfașc le ascund printre buzunarele gecii.
— Ai grijă să n-o trezești pe mama ta, îl avertizez. Ultima dată ne-a certat rău pe amândoi.
El nu putea să iasă fiindcă mama lui păstra cheile ușilor la ea în cameră, iar singura cale prin care puteam să ne vedem, era în felul ăsta.
— În momentul ăsta nu mă poate dezlipi nimic de lângă geamul ăsta. Privirile noastre se unesc, iar obrajii săi deviază într-o culoare roșiatică.
Acea privire nu o s-o uit niciodată, blândețea aceea care s-a transformat în multă asprime astăzi.
— Spui așa ca să îți dau și ție acum din ciocolata mea, plonjez din subiect ca să îmi înving emoțiile, iar el râde realizând că încerc să îmi camuflez emoțiile în fața lui.
— Promiți să fim așa mereu și să nu ne mai certăm? zâmbetele noastre scad ușor, iar privirile noastre rămân fixate una în alta.
— Promit.
Prezent.
A plecat și prezența lui încă domina camera, parfumul lui se transformase într-o senzație de arome în combinație cu aburul din încăpere și căldura copleșitoare.
