𝗗𝗲𝗮𝗱𝗦𝗵𝗼𝘁

CAPITOLUL XI

ROYAL

— Poftim.

Las la o parte laptopul și ridic privirea spre Jack. Are în mâna un dosar plastifiat, negru. Îl iau și îl deschid. Înăuntru sunt două foi cartonate și una albă, lăcuită pe care observ planul unei clădiri. O pun pe masă, în stânga. O să-mi fie de folos mai târziu. Îmi concentrez atenția pe cele cartonate – pe una e printată harta mai multor străzi. Clinton's Dinner e încercuit, alături de altă construcție ce, după nume, pare a fi o veche fabrică de încălțăminte. Se află peste drum, în diagonală cu restaurantul. Pe cealaltă, e aceeași hartă, însă străzile care duc spre înfundături și cele patrulate de poliție sunt evidențiate.

— Cică ai noroc. Multe dintre clădirile de acolo sunt încă funcționale. Și asta e, arată cu degetul spre cea încercuită. E în renovare, partea din spate e în curs de demolare, deci ai grijă să nu fii văzut. Muncitorii termină tura la opt.

— Știu strada din spatele ei. Sunt doar restaurante. Nu cred că o să mă vadă cineva. Mă îndoiesc că cine o lucra pe acolo iese în spate să belească ochii la o clădire în paragină.

— Nu fi așa sigur. De obicei, în spatele restaurantelor sunt pubelele, există o posibilitate ca cineva să arunce gunoiul și să te vadă printre dărâmături. Dacă ai impresia că ai fost văzut, prefă-te că ești unul dintre muncitori. Nu știu, verifică materialele rapid și dă impresia că pleci spre ieșire.

— Sunt capabil să-mi fac treaba, mersi mult, îi arunc o privire. Încerci să mă ajuți și apreciez. Dar am nevoie de liniște.

Chiar apreciez că încearcă să mă ajute. De foarte multe ori, ajutorul lui a fost de folos, însă în situația asta, nu există ceva ce poate să facă încât să-mi ușureze munca. Vreau doar să termin ce am de făcut și să mă prefac, așa cum m-a sfătuit. Să mă prefac că nu am băgat un glonț în capul unei femei nevinovate. Nu... nu în cap. Ar fi o risipă prea mare. Chipul și părul ăla nu merită distruse. Nici măcar de mine. Poate în inimă. Nu o să apuce să-și dea seama ce se întâmplă. Ea moare în pace și eu voi fi scutit de vinovăție că am chinuit un suflet care nu merita. Și... mă gândesc. M-aș simți mai bine dacă l-aș găsi pe stimabilul Thomas Kane? Nu vreau decât să întreb de ce a fost nevoită fiica lui să-i plătească păcatele.

— Înțeleg că ești stresat, Roy, ocolește masa, ajungând lângă mine. Însă ceva nu e la locul lui. Orice spun, o iei personal. Prea personal. Ce se întâmplă? Știi că poți oricând să returnezi avansul și să faci un pas în spate dacă simți nevoia.

Dă să pună mâna pe umărul meu, dar mă feresc, ridicându-mă. Nu am nevoie nici să mă dau în spate, nici de consolările lui. Sunt conștient ce fac și nici nu vreau să mai fie aici. De ce n-a plecat încă? Mi-a adus lucrurile cerute, m-a ajutat destul. Ce mai vrea? Să mă vadă bătându-mi capul? Să îi recunosc că nu am nici cea mai mică voință să iau viața unei femei, pe o stradă lăturalnică? Sau că respectiva femeie, ori de câte ori apare pe ecranul laptopul mă face să-mi urăsc viața și implicit pe mine? Să îi recunosc că am vrut să-i zdrobesc creierii când am aflat că a fost în aceeași încăpere cu mine și nu am putut să o ajut cumva? Pentru că, dacă mi-ar fi spus cine e blonda aia bună, i-aș fi luat beregata gunoiului de tată al ei și aș fi dus-o departe, unde nimeni n-ar fi găsit-o.

— Frate.

Mă uit la el. Îngrijorarea de pe fața lui a dispărut la fel de repede cum a apărut. Ceva asemănător cu revelația îi invadează ochii și, pentru o secundă, jur că l-aș strânge de gât pentru că are tupeul să facă pe deșteptul și amuzantul cu mine. Pot să mă lipsesc de circul lui. Vreau să plece, să mă lase în pace să pot să gândesc în liniște. Spre deosebire de el, dacă nu am grijă ce fac, ajung într-o pușcărie nenorocită. Simt o frică imensă – frică să nu o dau în bară. Nu am greșit niciodată. Nu am făcut absolut niciodată o mișcare greșită. Dar acum, știind că asta e ultima seară când zâmbetul ăla frumos care-mi luminează laptopul o să fie văzut de către lume... pur și simplu nu... nu vreau.