𝗗𝗲𝗮𝗱𝗦𝗵𝗼𝘁

CAPITOLUL XIV

*Înainte să citiți acest capitol, cred că recitirea prologului ajută pentru a înțelege mai bine gândurile lui Royal, de dinainte să plece spre "misiune".*

ROYAL

     Reușește, într-un final, să se ridice în picioare. Apa adunată la poalele rochiei îngreunează materialul - îmi dau seama după modul stângaci în care încearcă să fugă - și îl întunecă cu câteva nuanțe. Nu mai pare gri. Mai degrabă un negru cenușiu. Se mișcă disperată, împiedicându-se repetat. Părul îi este lipit de spate, căpătând o culoare ușor închisă datorită ploii. Încerc să nu acord atenție faptului că sunt capabil să văd absolut orice se află sub îmbrăcăminte. Întoarce capul în spate – mă lipesc de zid. Are ochii la fel ca în poză. Albaștri total. Nici o urmă de pupilă neagră. Doar albastru. A fost primul lucru pe care l-am verificat când am poziționat telescopul lunetei asupra chipului ei.

     Am urmărit-o înăuntru. O urmăresc de când a ajuns. S-a întâmplat ceva în restaurant. Când a intrat, avea un zâmbet orbitor, la fel de frumos ca cel care apare în toate pozele care există online. La plecare, chipul îi era posomorât și nici urmă din zâmbetul ăla perfect nu se afla pe buze. Mâine, Killian are de dat niște explicații. Ce dracu' caută aici?! De ce râdea și părea că se simte foarte bine în compania... ei. De ce, azi sau în oricare altă zi, are un pistol la piept și o femeie e nevoită să îi ia apărarea? Și nu orice femeie. Femeia pe care, în momentul ăsta, o privesc depărtându-se în josul străzii, parcă cu încetinitorul. Femeia care, dacă aș fi apăsat nenorocitul ăla de trăgaci, nu ar goni în clipa asta pe stradă.

     Mai devreme, înainte să apară Amaris Kane, nenorociții Bentley și Carrey au plecat tunând din restaurant. Am observat mica piesă pusă în scenă - mă întreb ce reacție ar avea dacă rolurile ar fi puțin inversate. L-am văzut pe măscăriciul ăla ținând pistolul la fel de bine cum am văzut-o pe Amaris ascunzându-l. La fel de bine cum l-am văzut ricoșând în piciorul ei, din cauza lui Killian. Ăsta ar trebui să fie un avantaj. Ar trebui să mă mișc dracului din loc și să ajung la ea. Dar nu din motivele deja evidente. Din vina unor motive complet diferite, la care nu vreau să mă gândesc, cu toate că îmi aud gândurile prinzând glas. S-a petrecut ceva cu mine. Am ezitat. Nu ezit niciodată. Niciodată. Mi-am permis, pentru o secundă prea mult, să o privesc. Și atunci, am lăsat sniperul.

     Am dat voie brațelor să coboare, răpind cea mai rapidă și ușoară cale pentru a termina ce am început. Știu că e greșit. Am știut și atunci că e greșit. Doar că nu pot să mă controlez. Nu vreau să iau zâmbetul ăla pentru totdeauna. Sunt sigur că lumea asta mizeră e un pic mai bună din cauza lui. Nu vreau ca ochii ăia să se închidă pe vecie. Sunt prea rari, prea speciali ca toți să fie privați de vederea lor. Iar în realitate... sunt înzecit mai frumoși. De aproape, sunt ferm convins că sunt pur și simplu magnifici. Ăsta a fost gândul care a decis iremediabil că nici în seara asta, nici în oricare alta, nu o să pot apăsa pe trăgaci. Apoi, un alt gând mi-a traversat mintea. Dacă nu o fac eu, o s-o facă altcineva. Ridicasem din nou arma. Dar nu am pus-o în practică. Cum aș fi putut, când tot ce voiam era să plece din fața mea? Voiam să dispară, să fugă, să nu îmi dea timp să mă răzdângesc.

     La un moment dat, am crezut că m-a văzut. Prin vizorul armei. I-am găsit ochii ațintiți direct asupra mea. Însă și-a mutat atenția în jur, la fel de repede. Atunci, mi-am zis că, dacă reușise să mă vadă, o las în pace. M-aș fi retras, lăsându-i impresia că orice văzuse, era doar o născocire. Nu puteam permite să apară un obstacol, ținând cont că avea telefonul în mână și putea trimite oricând cuiva un mesaj, spunând că o supraveghează un dubios. Glonțul ăla – singurul, de altfel – pe care l-am aruncat, a fost o avertizare. Un mesaj, care spunea tare și răspicat "PLEACĂ ACUM! PLEACĂ PÂNĂ NU O IAU IARĂȘI RAZNA!" Iar ea, în loc să meargă dracului mai repede, s-a oprit. S-a oprit și a ridicat privirea spre mine. Atunci, s-a produs inevitabilul, sesizându-mi prezența. Contrar așteptărilor mele și a oricărui om ar fi fost martor, nici măcar nu a schițat un gest.