𝗗𝗲𝗮𝗱𝗦𝗵𝗼𝘁

CAPITOLUL XXIV

ROYAL

     — Cafea?

     Amaris, de pe canapeaua din sufragerie, întoarce capul spre mine. Ochește paharele din mâinile mele și văd cum îi clipesc ochii. Îmi mușc buza pe dinăuntru, ca să reprim micul zâmbet ce dădea să răsară. Bănuiam eu că e genul ei. Afară, soarele e pe cale să apună. Știu, nu e cel mai potrivit moment să ingerezi cofeină, dar a dormit și așa o bună parte din zi. Ce importanță are o cafea? Pentru curajul de mai devreme, merită măcar atât. Am o vagă presimțire că prin mica mea ofrandă de pace o să mă ierte. Poate crede că păcălit-o cu numărătoarea. Greșește, oricum. Nu i-am dat timp să se sperie sau să bată în retragere.

     Dacă lăsam la aprecierea ei, sunt ferm convins că nu era vreodată de acord să o ajut. A durut-o puțin, dar o să fie bine. Dacă mă ascultă și ține locul acoperit cu gheață, până de dimineață va dispărea umflătura. Venind vorba de gheață. Mut privirea asupra gleznei. Punga pe care i-am dat-o de la congelator e presată cu ajutorul unei cârpe de locul vătămat. Bun. Vreau să cred că a înțeles că e pentru binele ei. Pe mine nu mă încălzește cu nimic dacă se vindecă mai repede sau nu. Cu cât se reface mai greu, cu atât o să-i fie mai dificil să depună rezistență, în caz de orice. La fel, aș fi încântat să fie ca nouă, ca să-mi țină piept. Nu e nimic mai frumos decât o pradă care se chinuie să scape.

     — Gheață, spun, zgâlțâind paharele, ca cuburile să se lovească de margini. Lapte, sirop de ciocolată, pentru că altul nu aveam și puțin zahăr, ridic paharul din mâna dreaptă, semnalând că este al ei. Pare ceva ce bei.

     Dă din cap scurt și își mișcă cu grijă picioarele, până ajunge cu tălpile pe podea. Cu mâinile se împinge ușor în pernele canapelei, reușind, într-un final, să se ridice. În seara asta vreau să o scot pe verandă. A dovedit că poate fi liniștită, așa că nu-mi fac probleme. În plus, unde – cum să fugă? Doar să îi treacă prin cap și tratamentul de până acum i se va părea basm pe lângă ce pot să îi fac. Mi-am promis mie că n-o să mai fiu brutal cu ea, dacă situația nu o cere. Sunt conștient că nu e vinovată cu nimic. A ajuns în vizorul meu din cauza lui Kane. Aici, în casa asta, a ajuns din cu totul alte motive pe care nu sunt dispus să le iau la purificat. Cândva, o să acord câteva momente să le găsesc semnificația. Până atunci însă, rămâne de văzut.

     — Pe aici, mă apropii puțin de ea, invitând-o să se sprijine de mine dacă are nevoie. Mergem afară. Ai nevoie de puțin aer curat.

     Nu scoate nici un cuvânt. Îmi prinde ușor antebrațul și mă lasă să o conduc. Pe chip are o expresie neutră. Nu îmi dau seama dacă e măcar un pic încântată. Cafeaua cu siguranță a trezit o oarecare bucurie în ea. Ieșitul, în schimb, n-a produs nicio reacție din partea ei. Merg în ritmul lent, impus de ea, spre ușa din spate. Nu mai șchiopătează la fel de rău. Sunt sigur că osul împingea în carne, producând mare parte din durere. De aici și pielea care a căpătat o culoare închisă de mov. Un disconfort minim categoric va mai fi o perioadă. Are prea multe răni ca organismul să i se poată concentra decât într-un singur loc.

     — Dacă vrei, poți să rămâi în casă. Am vrut doar să iei niște aer curat, acum că dispare și soarele. E destul de plăcut aici noaptea, să știi.

     — Nu, este în regulă. Mulțumesc.

     — Ba nu e în regulă, Amaris.

     Deschid ușa și o las să iasă prima. Dăm direct pe mica porțiune de lemn. Pe ea există doar două scaune tip fotoliu și o masă în mijloc. E îngrădită, mai mult pentru aspect. De-a lungul balustradei, am înfășurat o ghirlandă cu beculețe aurii; cred că e aici de doi sau trei ani. Nu am mai testat-o să văd dacă încă funcționează. Până acum, n-am mai avut ocazii să trec pe aici. E destul de departe de Londra și nu îmi permiteam să dispar pentru prea mult timp. Las cafelele pe masă. Amaris se așază pe primul scaun din stânga, oftând la final. Întinde piciorul luxat. Gheața a început să se topească, picurând pe podea. Materialul pantalonului gri s-a închis la culoare, acolo unde se îmbibă apa.