Ultima zi

Capitolul 3

De dimineaţă mă trezesc în camera părinţilor mei. Fosta lor cameră şi actualul meu colț de linişte. Nu îmi mai amintesc nimic după orele chinuitoare în care doar am plâns şi am ignorat toate bătăile din uşă. Ştiu doar că, în acest moment, nu o urăsc doar pe Keira, ci şi pe el. Pe tatăl meu, pentru că mi-a răpit şi ultima speranţă că viaţa noastră ar putea să fie ca înainte de apariţia ei. Îl urăsc pentru că i-a permis unei femei afurisite să îi fure minţile şi să uite complet de amintirea mamei mele, a soţiei lui pe care se presupunea că o iubea ca un nebun. Îl urăsc pentru că ştergând amintirea ei îşi face altele cu ea. Fără mine. Fără noi doi.

Nu am chef să mă dau jos din pat. Nu am de gând să mai părăsesc camera asta, cel puţin în următoarele ore. Tot corpul mă doare şi îmi simt sufletul trădat şi mânjit de ultimele ei cuvinte. Ştiu că acel copil este nevinovat, dar nu pot să nu îmi învinovăţesc tatăl pentru că a permis să se ajungă aici.

Îmi doresc să pot uita totul. Îmi doresc vechea mea viaţă înapoi. Îmi doresc să mă trezesc şi să simt mirosul delicios al clătitelor făcute de mama mea. Să ies adormită din cameră şi să fiu întâmpinată de braţele ei calde şi liniştitoare. Să îmi privesc părinții şi să mă bucur de fericirea lor.

Îmi doresc ca această cameră să îi mai poarte mirosul. Să îi mai simt încă prezenţa. Ştiu că dacă îmi închid ochii, pot simţi toate aceste lucruri. O pot simţi pe ea, însă sunt conştientă că urmele ei dispar cu fiecare clipă.

Toate aceste gânduri mă consumă. Vreau să plâng din nou, dar nu mai am putere. Am consumat toate lacrimile aseară. Încă mă doare pieptul de la toate contracţiile sfâşietoare, iar ochii mă ustură de parcă mi-a aruncat cineva cu acid sulfuric în ei.

Tot ce mai pot acum să fac este să privesc tavanul alb şi să aştept. Să aştept ca timpul să treacă şi să las durerea să se diminueze, suficient cât să ies din cameră şi să mă confrunt cu adevărata mea viaţă de acum.

Într-un moment de slăbiciune, gândul îmi fuge în altă parte. Îmi fuge la tine. La privirea ta. La ochii tăi întunecaţi din mijlocul furtunii. La pielea ta caldă care mi-a răscolit toate simţurile.

Amintirea ta îmi înlocuieşte toate celelalte imagini din minte. Tu mă faci să sar din pat şi să îmi caut înnebunită telefonul aruncat pe jos din cauza nervilor turbaţi pe care i-am avut cu o seară în urmă.

Îl găsesc în celălalt capăt al camerei şi, cu mâinile tremurânde, îl apuc și aprind ecranul, uitându-mă la ceas, iar inima nu îmi mai bate pentru câteva momente.

Am întârziat. Trebuia să fiu la cafenea acum două ore. Trebuia să fiu acolo şi să te ajut, aşa cum ți-am promis. Am lăsat-o pe Keira să îmi fure până şi asta. Să mi te fure pe tine şi toate momentele pe care aş fi putut să le petrec în prezenţa ta.

Poate că e o nebunie să cred asta, dar cumva raţiunea îmi spune că întâlnirea noastră nu a fost o coincidență. Poate că nu am fost sortită să opresc maşina şi să te împiedic să sari de pe acel pod. Poate că tu mi-ai fost sortit mie să îmi dai un scop în viaţă. O ocupaţie. O distragere. O alinare. Orice, numai să nu mă mai gândesc la toate amintirile care îmi mănâncă sufletul şi mintea.

Mă las condusă de toate senzaţiile pe care le am datorită ţie şi ies ca o furtună din cameră. Aproape alerg până la uşă şi tot ce îmi doresc în acest moment este să mă teleportez până la tine şi să sper, printr-o minune, că încă eşti acolo.

Când vreau să deschid uşa, dau nas în nas cu tata care tocmai se pregătește să intre în casă. Îmi las imediat privirea în jos şi nu îi spun nimic. Tace şi el. Ştiu că îi pare rău. Mă iubeşte, aşa cum şi eu îl iubesc pe el. Ştiu că ar vrea să îmi spună mult mai multe, dar el ştie şi mai bine faptul că eu am nevoie de linişte în astfel de momente. Mereu am fost o persoană care nu prea comunică. Mi-a plăcut să mă închid, să mă izolez şi să diger singură totul. Să discut anumite probleme abia în momentul în care sunt sigură că le pot face faţă. Tata ştie asta. A ales să îmi spună despre copilul lor, iar acum îmi oferă timp şi spaţiu să diger totul.