Ultima zi

Cu șapte luni înainte de prima zi

Ce este Raiul?

Îmi doresc ca cineva să îmi dea răspunsul corect şi să mă convingă că J este acum acolo. Eu nu pot decât să mă întreb dacă este oare acel loc nesfârşit unde dorinţele, fericirea şi bunătatea plutesc în jurul său. Pentru că dacă e aşa, atunci sufletul meu nu s-ar mai răscoli neputincios până la epuizare.

Dar oare eşti în Iad, J? Pentru că dacă eşti acolo, îmi doresc ca eu să sufăr în foc şi în chinuri veșnice.

Am atâtea întrebări, dar realitatea îmi urlă cu disperare, încă o dată, că J nu mai este aici, iar asta mă distruge la fiecare respiraţie pe care o am. Insomniile îmi fac mintea să ardă la foc mocnit de neputinţă. Amintirile mi-au devenit povara sufletului şi le simt atât de crude, nemiloase şi infinite. Timpul este acum doar o fiară ce mi-a devorat raţiunea. Timpul înseamnă doar moarte pentru mine, ceva putred şi complet lipsit de viaţă.

Rănile mi s-au transformat în cicatrice ce nu mai au de gând să dispară vreodată, iar moartea lui J va rămâne pentru o eternitate aievea.

— Jarryd?

Ochii mi se deschid brusc şi fixează tavanul alb ce mi-a devenit o pagină nesfârşită, pe care ochii mei scriu şi rescriu amintiri şi regrete.

— N-am chef, mamă! încerc să ţip, dar glasul meu nu mai are nicio vlagă.

Nu am nicio putere să mă ridic din pat pentru a o împiedica să intre, aşa că, atunci când aud uşa deschizându-se, îmi strâng ochii cu mai multă forţă şi încerc să îmi păstrez calmul.

— Jarryd, e adevărat că nu ai mai mers la doamna Ryan în ultimele două luni?

Şi iată cum o luăm de la capăt. Trebuie să recunosc, sunt surprins că abia acum a aflat, dar am sperat că dacă Ryan şi-a ţinut gura până acum, probabil va continua să o facă.

— Nu începe, te rog, îi spun calm.

Furtuna din mine e pe cale să iasă afară, dar mă chinui să o ţin captivă înăuntru, la adăpost, pentru că, sub nicio formă, nu vreau ca mama să fie victima ei.

— Jarryd...

— Vreau să fiu singur, bine? Lasă-mă acum.

Îmi întorc uşor capul spre ea şi o privesc. Îi întâlnesc chipul îndurerat şi mă simt imediat copleşit de prea multe emoţii.

— Nu ai nevoie să fii singur, dragul meu. Lasă-ne să te ajutăm.

Cuvintele ei reuşesc să mă atingă, dar nu aşa cum şi-ar dori ea. Doar mă aprind de nervi şi mă ridic hotărât din pat, luând-o atât pe ea, cât şi pe mine prin surprindere, când îi trântesc uşa în faţă şi o încui în urma mea.

Mama renunţă din nou, iar acum este linişte. Aceeaşi linişte de până acum.

Sunt deja obosit şi sătul de încercările tuturor de a mă ajuta, însă într-un moment scurt de luciditate mă gândesc serios la cuvintele ei. Oare o avea dreptate? Poate că, într-adevăr, nu mai am nevoie de singurătate sau de toată durerea şi suferinţa. Poate că am nevoie de un singur lucru.

De răzbunare.

Şi nu îi găsesc vreun sens, însă ştiu că doar ea îmi mai poate vindeca rănile adânci. Sunt conştient că toate aceste gânduri mi-ar putea ucide demnitatea, chiar şi personalitatea ce mi-a mai rămas, însă vreau să simt gustul răzbunării ca pe o iluzie a ameliorării durerii.

J merită ca răzbunarea să îmi curgă prin vene în locul sângelui. Merită ca eu să încerc, deşi am îndoieli în privinţa asta.

Dar oare chiar meriţi, J? Să îmi sacrific şi ultima fărâmă de integritate pentru o simplă amintire?

Merită efortul? Să mă răzbun pe singura persoană care mi-a făgăduit să trăiesc fără tine?

Răzbunare.

Moarte.

Iad.

Rai.

Nu merită. Sau da?

De ce aş alege durerea în locul nedurerii? De ce nu aş alege să nu mai simt nimic?

De ce, J?