Stab

17: Tăietorul din Monroe

  Studenţii ţipă înfricoşaţi la vederea figurii întunecate, dominante. O ameninţă insistent pe reporteriţă. În acelaşi timp totuşi, ei par puţin mai uşuraţi. Au impresia evidentă şiînţeleasă că măcar se va termina teroarea în curând, oricare ar fi acel insidios final. Mascatul lipsit de scrupule, fără mare greutate o împinge brutal pe podea pe ostatică, apoi îşi întoarce atenţia ucigaşă spre cei trei tineri complet epuizaţi şi speriaţi. Nu ezită şi, într-o fracţiune de secundă, le spulberă toată încrederea dureros de credulă în el: îşi scoate masca, şi-o aruncă pe jos şi o calcă în picioare de nervi. E decis să îi ucidă. 

  Cei patru rămaşi de faţă se uită la bestie, simţind că ameţesc şi că lumea ce era odată perfectă se prăbuşeşte în jurul lor, lăsând doar ruine fumurii însângerate. Tyler nici nu poate să îl privească în ochi. E pur şi simplu deprimat. La Lexi e aceeaşi stare năucitoare. De la fiorul derutant, are un atac de panică şi îi îmbrăţişează strâns pe cei doi prieteni, lacrimi făcându-şi loc pe obraji. Nu vrea să mai audă un cuvânt de la el. Ştie că totul până în această clipă a fost o mare şi crudă minciună gogonată, iar clipele preţioase în care ei s-au înţeles aşa de bine sunt acum lăsate să plutească departe şi numai au nicio valoare, niciun sens pentru nimeni. Jennifer îşi muşcă buzele voind să ţipe, stresată pentru că nu a putut stopa acest moment, nu şi-a dat seama mai devreme de identitatea lui. 

  Realizează, chiar dacă prea târziu, că cel pe care îl credea un ajutor de nădejde, un umăr pe care să plângă, i-a furat orice pic de urmă a inocenţei rămase. Karen simte numai că vrea să dea cu pumnii în pereţi. Teama aceea de trădare a ajuns să o copleşească. El are un rânjet diabolic, pervers, privat de bunătate. El nici nu are bunătate, ci doar un suflet acoperit cu negru. Unii ar putea spune că dezastrul pe care l-a creat cu o înfăţişare falsă, un cuţit şi un schimbător de voce îl relaxează, ba chiar îl încântă. Emândru de haosul adus cu venirea sa, fericit de durerea provocată altora, calmat de urletele de groază ale victimelor sale. 

  Este un psihopat, pe scurt. 

  Sau, cum l-au numit locuitorii din comunitate şi presa, el este Phantom. Începe cu vocea sa răspicată să vorbească, amuţindu-i de tot pe ceilalţi:

—''Nu există niciun monstru la fel de terifiant ca cel pe care îl creezi în propria imaginaţie. Sunt întunericul care se află în mintea tuturor oamenilor. Nu sunt o singură persoană. Mă găsesc în spectrul psihicului uman. Şi o să găsesc o cale spre tine''. Hm, frumos citat, nu credeţi? M-a inspirat enorm, trebuie să recunosc.

—Eşti o dihanie, zice Jennifer, plină de dispreţ şi dezgust total. 

—Suprinsă?! A fost aşa uşor să vă păcălesc. Adică să fim serioşi, cine l-ar fi suspectat pe cel care este asistentul marei jurnaliste, huh? Cine ar fi putut să zică ceva de rău despre Cameron Woods?

—Tu... ţi-ai ucis propria verişoară... De ce ne-ai ucis prietenii?! întreabă Lexi, aţintită cu privirea înlăcrimată la parchetul sângeriu. Nu suportă să îl mai vadă pe cel pe care îl ştia a fi un sprijin adevărat. 

—Duh, e evident, ce dracu' sunteţi aşa tâmpiţi? Nu s-ar aştepta nimeni să o ucid pe Rebecca doar ca să par nevinovat... Asta e lumea reală, nu un film de doi bani. Nu e o mare pierdere, e doar o amărâtă de daună colaterală, mare brânză. Şi faptul că am intrat în scenă în mijlocul desfăşurării crimelor nu avea cum să dea cuiva ceva de bănuit. Prostia doare, ce pot să mai adaug. Ce contează aici este e scopul meu. E unul foarte bun. Vedeţi voi, sunt extrem de pasionat de cazul de Halloween '05. Am realizat că ceva nu este deloc în regulă cu investigaţia clar făcută la mişto asupra dispariţiei lui Tim Braton. Am decis că dacă poliţia nu va progresa cu ancheta, voi face propriile căutări. După multe articole citite pe net şi din declaraţiile câtorva rezidenţi, mi-am dat seama că totul nu a fost un accident, nici pe aproape. Cineva l-a împins în râu pe Timmy. Nu mi-a luat mult timp să constat că acel cineva e, oh, şoc, horror, Jennifer! Cum ai fost capabilă să trăieşti atâta timp cu vina, nu înţeleg. Apari după aia tu, Karen. Nu găseşti nimic în neregulă şi pleci. Tu Jen, cât şi idioţii tăi de prieteni aţi avut viaţa ideală, pe când tu domnişoară Clark ai trecut mai departe... Nu am acceptat să fie situaţia lăsată nerezolvată.