Lirica Pesimistului Egoist

Alchimia Durerii/ Transmutarea Speranței

,,Cînd sîntem sfîșiați de disperare, apare durerea,
Cînd sîntem sfîșiați de durere, apare speranța,
Dar cînd  speranța e sfîșiată...
Oare ce ne va salva?

Ca o pasăre albă

Bolnavă de insomnie sunt eu,

Ce zboară deasupra 

Unui oraș monoton și gri.

La pămînt eu văd doar stoluri,

Stoluri, de păsări dezaripate,

Și ei toți poartă doar penaje gri

Deparcă alte culori nu mai sunt.

Ce să fac? Ce să fac eu oare?

Cum să ajut aceste disperate stoluri

Ce privesc la cer îndurerate.

Căci ce pot face eu?

Sînt doar o pasăre albă

Bolnavă de insomnie.

Ce pot să fac?

Căci am doar speranța,

Speranța ce niciodată nu m-a părăsit,

Speranța, ce vrea să lupte

Și război să declare

Acestor zile întristate.

Dar  se pornise un uragan

Iar trăsnetele să sclipească au început,

Să sclipească ca argintul,

Ca argintul ce dansează,

Pe cerul liber infinit.

Și s-a pornit un uragan

Cu trăsnete ce dansează,

Ce dansează și mă cheamă,

Pe un drum orb

De mine neștiut.

Dar de te-apropii mult de foc,

Te arzi foarte tare,

Și am fost lovit,

Lovit de furia

Uraganului sălbatic, monstruos,

Lovit de-a lui trăsnet,

Ce dansa, mă-ademenea,

Arzîndu-mi astfel tot

Arzîndu-mi libertatea,

Arzîndu-mi speranța

Transmutînd-o în durere.

Și s-a pornit un uragan

Ce sfîșiindu-mă în durere

La pămînt m-a doborît.

Ce prost am fost și ce nerod

Și cum s cred eu am putut,

Că sînt liber într-atît,

Să nu am grijă de-al meu dar

Băgîndu-mă în cuib de moarte

A argintului ceresc

Ce dansul morții îl dansează,

Ce prost am fost și ce nerod

Și cum să cred eu am putut,

S cred că pot să îl înving,

Crezînd că pot 

Să reîntorc speranța

Ce mișelește a fost distrusă.

Și cu durere ce-a fost

Mărețul preț,

Eu am plătit, 

Pentru a mea nerozie,

Nerozie plină de speranță,

Nerozie idioată,

Ce e atît de  afurisită,

Dar splendidă și blajină.

Și am căzut eu la pămînt

Din nerozie infantilă,

Și sfîșiată, transformată,

Prefăcută, transmutată,

Din speranță-n scrum făcută

În durere disperată.

Acum și eu am devenit

O pasăre dezaripată,

Cu gri penaj, de parcă nu mai sînt culori,

Și cu o față disperată, sumbră,

Pot doar privi,

La cerul întunecat și infinit.

Ce mult aș vre cu aur

Să pot împodobi

Aceste lungi, întunecate

Îndurerate nopți,

Și să aprind  măreței speranțe,

Ca ofrandă adusă,

  Un rug mare înfocat, 

Și să strig lîngă el în disperare

Cît mai tare, cît mai tare.

Dar la cer, privesc dezamăgit,

Și-nțeleg că nu există

Oroare mai măreață

Că speranța sfîșiată

Transmutată în durere,

În durere muribundă,

Realizîndu-ți neputința

De-a trăi cu capul sus,

Căci speranța dispărută,

Nu e moartă nu e oarbă.

Ci  e doar  cu egoism pierdută,

Îmbătată și-nlănțuită

Si în depărtări  lăsată, 

Ca să uite sa mai vină,

Si să lase doar în urmă,

Durere însîngerată.