PREJUDECĂȚI ( I) Incompletă- PUBLICATĂ LA EDITURA BOOKZONE

Cap. 10

      Mă despart de Mirela în centrul satului, lângă scoală si mă bucur că scap de pălăvrăgeala ei. Până aici, a vorbit intr-una despre Roly, cât de bun și deosebit este, față de alți bărbați, iar mie îmi vine să urlu la ea si sa-i dezvălui, cât de mincinos și tâmpit e. Intr-un fel, mai bine că a vorbit ea întruna, pentru că nu am puterea să scot nimic pe gură, în nici un caz ceva inteligibil, probabil doar niste răcnete, urmate de gesturi, care imită strângerea de gât, a unui anume bărbat.

      Abia mă târăsc până acasă, nu bag pe nimeni si nimic în seama, iar când intru în camera mea, mă trântesc direct în pat, îmi iau genunchii în brațe și încep să mă vaiet, în sfârsit, lăsându-mi durerea să iasă afară. Nu-mi vine să cred, ce veselă și fericită eram de dimineață, când am ieșit din această cameră, parcă pluteam, iar acum simt că mor, totul parcă se prăbușește peste mine.

      La naiba, în sfârsit m-am îndrăgostit și de cine? Ce-o să zică mama? Cred că daca ar afla, ce mi-ar auzi urechile! La naiba, la naiba! De ce? Nu puteam si eu să îmi găsesc un bărbat potrivit pentru mine?

Ah, dar mă doare! Mă doare atât de tare sufletul.

      Îmi ling rănile în camera mea până se inserează. Dana a vrut să vorbească puțin cu mine, dar am rugat-o să mă lase să mă odihnesc, pentru că am o durere mare de cap, așa că s-a întors în camera ei, de unde aud muzică.

      Nu durează mult și aud bătăi destul de puternice în ușa de la intrare, iar câinele latra.

Cine naiba o fi? Cred ca e nebunul ala de Cristi!

      -Unde e? îi aud vocea, răstita.

      Ușa de la camera mea e deschisă brusc, până să apuc să mă dau jos din pat și în ea apare Roly, urmat îndeaproape de Dana, cu o față șocată . Nu înțelege despre ce e vorba si ce treabă avem noi, unul cu celălat. Mă întreabă din priviri, ce naiba caută ăsta aici.

      -De ce plângi? îmi spune nervos.

      -De ce ai venit?

      Se întoarce și îi închide usa în nas Danei, apoi, mă apucă de braț și sa mă ridică în picioare, lângă el.

      -Ti-am spus în Târgoviște, că ne vedem luni seara, ai uitat? continuă sa-mi zica pe un ton dur, rece.

Ăsta ce are? Tot el e nervos? De ce, că l-am descoperit?

      -Dar se pare că ne-am văzut azi, asa că, nu mai avea rost să vii până aici! îi răspund nervoasă, stergandu-mi cu mâna, lacrimile de pe față.

      Probabil arăt ca un dalmatian, cu pete negre pe față de la rimel, dar, nici nu-mi mai pasă prea mult.

Se uită la mine atent si pe moment, mi se pare ca-l văd, suferind la auzul vorbelor mele, dar își revine repede si adoptă aceași atitudine serioasă, mult prea rece pentru mine.

      -De ce plângi? insistă.

      Vrea să audă din gura mea, ceea ce stie deja că gândesc, în momentul ăsta.

      -M-ai mințit ... încep sa-i spun.

      -Te-am mințit? Cu ce? continuă, privindu-mă urât.

      Stăm unul în fața celuilalt, aproape lipiți, dar privindu-ne încruntați, aratandu-ne figurile, cele mai urâte.

      -Nu te-am mințit cu ceea ce ti-am zis, doar am omis sa-ti spun că sunt țigan. Uita-te din ce cauză! spune, luandu-mă brutal de braț si ducandu-mă în fața oglinzii.