Bastarda și Aristocratul

Război și sacrificiu

Evadarea noastră a decurs perfect. Nimeni nu ne-a văzut sărind gardul. Sau cel puțin așa cred. Adică nu a pornit nici o alarmă militară, care să atragă atenția celor din conac. Nici nu am auzit vreun un angajat țipând ca din gură de șarpe că nepoata nebună a domnului Richard a sărit gardul călare, a treia oară. Deci cred că am reușit, dar Leonard va observa în puțin timp lipsa noastră. Încep să cred că deja a observat și ne caută.

Îmi fac griji doar pentru un lucru : nu cunosc pădurea. Sper să nu ne rătăcim. Ca să știu drumul înapoi, urmez râul care se revarsă în livada cu meri. Pădurea e destul de deasă, deci suntem acoperiți, iar faptul că mergem prin mijlocul râului, ne ține pe un drum de întoarcere asigurat. Problema sunt urmele, se văd de la o poștă, imprimate în nămol. Dacă avem noroc, Leonard va crede că am pornit aiurea, fără să urmăm ceva. O să creadă că sunt atât de idioată încât să merg orbește prin pădure. Hahah ! Sper să îmi iese planul.

Am ajuns într-o poieniță frumoasă, iar razele soarelui m-au orbit la trecerea din întunericul pădurii la lumina poieniței. Am descălecat luând-o pe Shadow de hățuri. Aceasta m-a urmat liniștită. I-am dat drumul să pască prin zonă, punându-mi încrederea în ea, că nu va fugii înspre casă. După cum s-au purtat cu ea, nici nu mă așteptam să se întoarcă. M-am așteptat jos, pe iarba verde, gândindu-mă la ce va urma. Ungurul va ajunge la fermă, nu va avea ce cal să împuște și se va întoarce de unde a plecat, fără Shadow. Mai bine de atât nici că se poate. Ne vom întoarce pe la înserat, Leonard și Richard vor vedea că s-au înșelat, că Shadow e blândă, iar eu probabil voi fi pedepsită jumătate din viața care mi-a rămas.

M-am bucurat enorm că Shadow a venit la mine de bună voie, fără să o strig sau să îi fac vreun semn. A nechezat scurt, împungându-mă cu botul în umăr. M-am ridicat ca să o îmbrățișez, dar momentul este stricat de o voce glaciară.

  -Pleacă de lângă animalul ăla sălbatic !

M-am întors spre vocea respectivă, ca să dau peste cea mai oribilă întorsătură a planului meu. Leonard se afla cam la 10 metri distanță de mine, iar în spatele lui, patru oameni și cinci cai se uitau la noi. Primul lucru observat de mine, a fost chipul lui Richard. Nu am crezut în veci că bătrânelul zâmbăreț se poate transforma în persoana aia rece din șeaua unui cal negru. Cât pe ce să nu îl recunosc. Avea fața înăsprită de supărare, adresată, probabil, doar mie. Dar chipul nervos al lui Leonard ar fi în stare să sperie și cel mai feroce urs sau măcar să trimită înapoi în Iad o armată de draci. Privindu-l m-a cuprins panica. Era. Nervos. Asta e sigur. Dar ce să fac acum ? Ridic privirea din pământ, arcuindu-mi buzele în cel mai sfidător mod posibil în clipa aia. Nu trebuie să vadă că a reușit să bage groaza în mine. Și să fiu al naibii dacă o să îi arăt asta vreodată.

  -Ați pierdut ceva ? întreb mirându-mă cât de normală părea vocea mea.

  -Nu te preface ! Știi prea bine de ce suntem aici ! strigă Leonard făcând un pas spre mine.

  -Îmi pare rău, dar nu am habar de ce sunteți aici. Ați ieșit la vânătoare ? întreb abținându-mi zâmbetul apărut în momentul când am văzut ce față are Leonard.

Arăta ca trăsnit de fulger. Dacă nu s-ar stăpânii atât de bine, probabil din câțiva pași s-ar afla în fața mea, strângându-mă de gât. Și să se despice pământul chiar acum, dacă nu îmi place să îl văd așa nervos.