O eternitate

Plângând

Ți s-a întâmplat vreodată să fii atât de nervos

Încât să poți distruge o țară întreagă doar prin lovituri care semnifică durerea ta,

Dar pur și simplu să nu o faci?

Să stai și să privești într-un singur punct,

Ochii tăi să se umple de lacrimi

Și să le forțezi,

Să le obligi să nu să verse?

Ca și când te-ai plimba cu o cană plină cu apă de-a lungul unui hol,

Încercând să nu-i verși conținutul.

Iar, apoi, să fugi într-un loc știut numai de tine,

Da, să fugi,

Să fugi atât de repede încât paharul să ți se verse

Și să realizezi asta abia când ajungi.

Apoi, urli, plângi

Lovești în orice lucru apuci,

Până și într-un amărât de porțelan,

Pe care l-ai primit cândva de la bunica ta

Care din zi în zi și-ar putea opri bătăile inimii,

Iar tu doar să spargi cel mai de preț lucru de la ea,

Sau chiar ultimul.

Să te tragi de păr,

Să arunci zmocuri de păr aiurea prin cameră,

Să îți înfingi unghiile în palme

Și să privești spre micile adâncituri.

Durerea pe care ți-ai provocat-o singur acum,

Și pe care alții ți-au provocat-o altădată.

Într-un final,

Te arunci în cuverturi,

Stai ascuns sub plapumă,

Într-un întuneric înfricoșător,

Plângând până când somnul are să te fure.