Confesiuni Nocturne

Capitolul 7

        Mă trezesc în întunericul celulei mele, înfonjurat de singurele persoane care mi-au fost alăuri când am ajuns în locul ăsta. Fiecare bărbat mă privește nedumerit, chiar dacă am încercat de mai multe ori să le explic de ce mă aflu aici. Nici măcar nu sunt prea sigur ca eu înţeleg.
        Repetițiile pentru film nu au decurs așa cum se aștepta regizorul. În ciuda faptului că am făcut orice ca să nu-ți aduc aminte de trecut și să mă îndepărtezi și mai mult de tine, ieri am clacat și m-am lăsat cuprins de rolul pe care îl interpretam, așa cum fac de fiecare dată. Și înainte să mă pot împotrivi, am reacționat exact așa cum scria în scenariu și te-am rănit, chiar dacă personajul tău trebuia să fie cel afectat, nu tu.
        Însă visul pe care l-am avut m-a tulburat și mai mult. Când eram mic încercam să găsesc câte o semnificație la orice visam. Semnificație pe care acum nu o pot indentifica. Faptul că te iubesc era destul de clar și înainte, dar în realitate tu ai trecut foarte repede peste tot ce am însemnat eu. Visul însă, spune cu totul alt ceva.
        Șirul gândurilor îmi este întrerupt chiar de tine, când te apropii alături de un gardian. Gândul că îți e frică de mine mă înnebunește, însă răsuflu uşurat când observ că celula se deschide și sunt liber să plec. Se pare că ai vrut doar să-mi demonstrezi că dintre noi doi tu ești cea mai puternică și mi-ai oferit o lecție.
        Te privesc curios, așteptând să-mi spui ceva, orice. Însă te mulțumești numai să-mi zâmbești, exact ca în vis, iar asta mă îndeamnă să ies cât mai repede de acolo. Sunt furios, dar nu pot spune de ce, sau pe cine. Pe mine sau pe tine? Pe faptul că nu apreciezi tot ce încerc să fac, sau că nu sunt destul de bun în a te face să te întorci la mine? Întrebări ale căror răspunsuri nu ştiu dacă mai sunt aşa de curios să le aflu.
        Ies din încăpere, căutându-mi mașina din priviri. Când nu o găsesc îmi amintesc că am lăsat-o în fața teatrului și banii pe care îi aveam au rămas acolo.
Îmi duc mâna dreaptă la frunte, încercând să găsesc o soluție, când te văd ieșind din secție. Deodată, îmi dau seama că nu l-am văzut pe David alături de tine, iar gândul că v-ați despărțit mă bucură.
        Mă îndrept către tine și polițistul de care ești însoțită. Mă privești nedumerită și încerc să îți las impresia că te ignor, focalizându-mi privirea pe însoțitorul tău, rugându-l să mă ducă el până la teatru pentru a-mi recupera mașina.
Te salută politicos, conducându-mă către o mașină de poliție. Încerc să-mi dau seama cât timp a trecut de când nu am fost cu una și surpinzător sau nu, niciodată nu am mai fost în această ipostază. Bineînțeles, excluzând momentul de ieri, când am fost surprins văzând că acțiunea mea are efecte neașteptate.
        Înainte să mă pot opri, capul mi se întoarce către tine și prin geamul mşinii privirile noastre se întâlnesc. Fie se menţin una pe alta, motivându-se, fie iau parte la o confruntare mută, distantă. Ambele opţiuni îmi canalizează un fior prin corp, aşa că decid să mă concentrez la ce voi face mai departe.
        Când închid portiera maşinii mele, strâng volanul, nervos. Faptul că fiecare lucru pe care l-ai atins păstrează vie amintirea ta, mă înnebuneşte. Dar cel mai rău e că nu te pot uita. Toate momentele în care ai condus îmi trec prin minte și bulversat îmi închid ochii, încercând să mă concentrez din nou. Însă inima nu vrea să te dea uitării, aşa că accelerez, sperând că viteza îmi va rezolva problemele.
        Ceea ce urmează pare a fi desprins dintr-un film de groază. Corpul unui bărbat face impact cu mașina, fiind aruncat la câțiva metrii depărtare. Cu mâinile tremurânde deschid portiera și mă apropii de el. Poziția în care se afla îmi oferea o perspectivă perfectă a modului în care fusese rănit. Sângele se întindea cu repeziciune pe strada pustie și pregătit să formez numărul ambulanței îi privesc chipul muribundului. Telefonul îmi alunecă din mână, zdrobindu-se de asfalt, iar eu mă întorc îngrozit în mașină, faptul că tocmai fugeam de la locul accidentului nu mai reprezenta o grijă pentru momentan.
        Accelerez, evitând să trec peste corpul lui David, căci el stătea întins pe asfalt, lovit de mine. Fără a avea vreo idee ce urmează să fac conduc fără oprire până la capătul orașului, pe dealul unde obișnuiam să privim răsăritul. Indiferent ce fac, mi se pare că zăresc din nou, corpul lui David, căzut pe asfalt şi ridicându-se spre mine. Secvenţă care se multiplică în mintea mea, înnebunindu-mă.
        Îmi duc mâinile la față, încă neconștientizând prea bine ce s-a întâmplat. Știu doar că indiferent dacă David e mort sau nu niciodată nu mă vei ierta. Am făcut prea multe pentru a le putea șterge cu buretele. Mâinile încă îmi tremură când mă las să alunec pe scaun, neconştientizând că motorul e pornit şi am luat piciorul de pe frână. Simt cum maşina se desprinde de la sol, ridicându-se, doar pentru a putea coborî în viteză de pe deal. Speriat, închid ochii şi simt contactul făcut cu trunchiul unui copac.
        În ultimele mele clipe de viaţă, reuşesc să-mi îndrept privirea spre stele, sperând că voi ajunge şi eu una dintre ele, pentru a rãmâne viu în amintirea ta.