Confesiuni Nocturne

Epilog

        E a treia oară când încerc să scriu asta. Nu știu cum s-o fac pentru a mă simți mulțumită, știi că nu prea mă pricep să spun clar ceea ce vreau. Probabil de asta s-a ajuns aici, stâng lângă sicriul tău și încercând să îmi înțeleg comportamentul din ultima vreme.

        Nu am citit ce ai scris înainte. Simt că o parte semnificativă din sufletul tău a rămas în acele cuvinte, iar când le voi citi, te voi pierde cu adevărat. Știu că la un moment dat va trebui s-o fac, însă nu vreau să mă învinovățesc și mai mult. Se spune că realizezi cât de importantă e o persoană numai după ce o pierzi.

        În ciuda faptului că sunt pe cale să scriu un necrolog, mă simt ciudat să vorbesc despre tine la trecut. Mereu ai fost lângă mine, indiferent dacă am fost conștientă de asta sau nu.

        Mă ridic de pe scaun, trecând pe lângă părinții tăi care mă privesc încruntați. Știu că e nepoliticos, dar nu mă pot concentra văzându-te așa. Îmbrăcat într-un costum negru, nou, care știu că nu ți-ar fi plăcut, iar fața albă, care nu mă lasă să mă gândesc că doar dormi.

        Aș vrea să pot da timpul înapoi și să retrag acel ordin judecătoresc. Nu știu ce a fost în mintea mea, însă am fost speriată. Te-ai supărat așa de tare că m-ai văzut cu David, care atunci era doar un prieten de familie și m-ai lovit. Nu am știut cum să reacționez și nu m-am gândit la consecințe. Apoi am vrut să-ți demonstrez că mă pot descura și fără ajutărul tău, chiar dacă eram conștientă de prezența ta oriunde mă afla. Nu mă deranja asta, însă evenimentele nu s-au petrecut așa cum îmi doream.

        Să știi că nu te învinovățesc pentru moartea lui David. Polițiștii mi-au spus că ai încercat să te sinucizi după ce l-ai omorât, dar te cunosc mult prea bine, pentru a accepta explicația asta. Și cu toate astea nu am spus nimic. Cred că pur și simplu voiam să trec peste asta, iar amintirea comportamentului tău nu m-ar fi ajutat. Oricum, știu că ai fi făcut tot posibilul să mă recucerești, în niciun caz să recurgi la astfel de acțiuni, tocmai de asta vreau să cred că au fost doar două accidente. 

        Mă așez pe o bancă de lângă sala în care te afli tu, urmărind cu privirea persoanele care trec prin fața mea, nefiind sigură că le văd cu adevărat. Mi te imaginez stând lângă mine, certându-mă pentru faptul că mă învinovățesc atât de mult și spunându-mi că ar trebui să-mi continui viața, că voi avea destul timp să mă gândesc la moarte când va veni și rândul meu, dar nu pot. Mi se pare că te văd în fiecare persoană care trece pe stradă și mă ridic brusc de pe bancă. 

        Noaptea se apropie în timp ce mă îndrept spre râul Hudson, mai exact spre locul în care locuiai tu. Obișnuiam să ne urcăm pe scara de incendiu până pe acoperiș, de cele mai multe ori noaptea, pentru a face poze pe care a doua zi, le transformam în tablouri. Era locul în care îmi găseam inspirația, iar acum tot ce îmi mai poate aduce sunt niște amintiri, care în momentul de față mi se par dureroase. Însă pașii mei se îndreaptă spre locul acela și nu cred că am voința necesară să mă opresc și să mă întorc înapoi. Aș prefera să fiu acolo, decât într-o încăpere plină de persoane care se așteaptă să spun câteva cuvinte și apoi să-mi continui viața, considerându-ți moartea ceva firesc. Dar nu pot face asta. Cel puțin nu astăzi.

        Intru în cel mai apropiat magazin și cumpăr un bloc de desen și un creion. Astăzi nu mai contează calitatea, sau modul în care voi desena, ci faptul că o voi face pentru prima dată fără ca tu să fii prezent fizic lângă mine. 

        Urc cu ușurință scările, căci am mai făcut-o de mai multe ori până acum, însă mi se pare o veșnicie până ajung pe acoperiș. Aerul e puțin mai rece, poate și datorită faptului că  ziua e pe sfârșite, dar sunt prea concentrată atunci când încep să desenez, pentru a simți frigul. Înainte să te întâlnesc muzica era singurul element de inspirație pe care îl foloseam, iar după doi ani în care pictam sau desenam ascultându-ți vocea povestind despre diverse lucruri, am tendința să mă întorc din nou la muzică, însă vreau să mă folosesc doar de amintirile noastre, nu de sentimntele transmise de niște melodii.

        La început mâna mi se mișcă încet pe foaia albă. Dacă ai fi fost aici ai fi râs de concentrarea mea și de faptul că mereu mă grăbesc să termin pentru a vedea rezultatul. De cele mai multe ori sunt uimită de final, căci niciodată nu-mi pot crea în minte o imagine perfectă a ce vreau să desenz. Însă nu și acum. Chiar dacă în mintea mea gândurile se amestecă, imaginea finală a desenului reușește să rămână clară, netulburată de tristețea și nesiguranța pe care o simt. 

        Atunci când termin, întorc foaia, las creionul jos și cobor grăbită scările. Încă nu e momentul să văd rezultatul final. Mă opresc lângă un copac și îmi îndrept pașii către malul râului Hudson. Cu cât mă apropii mai mult, mintea îmi este din ce în ce mai clară. Și atunci, fiind atât de aproape încât pot simți umidiatea apei în aer... 

        O văd! Stă acolo, în fața râului, privind orizontul întunecat, cu cerul gata să-și reverse tristețea aupra ei. Sunt eu. Rochia de un albastru închis se ridică în bătaia ironică a vântului, iar părul îi  iese în evidență în noapte. Acolo a pătruns în lumea ei. Crengile copacilor se mișcă în armonie cu apa, încet liniștitor. Întinde mâna în față parcă așteptând să prindă, să atingă ceva, însă aerul se strecoară printre degetele lungi și subțiri. Nu le retrage, chemând necunoscutul către ea. Deodată, luându-mă și pe mine prin surprindere, începe să râdă, ironic. Își retrage mâna și azvârle un pum de pământ, în apă, lângă sicriul în care pluteam eu.