Marioneta

4

Un avantaj pe care îl prezintă distanţa blocului lui Marcus de metrou era acela că mergeam mult, iar pentru mine mersul pe jos reprezenta un calmant. Razele soarelui pe care le văzusem de dimineaţă au fost absorbite de cer şi transformate în picături reci de apă. Mă simţeam întrucâtva una cu vremea de afară, aveam sentimentul că natura plânge odată cu mine, iar lumea pe lângă care treceam nu mă privea cu compasiune dacă aş fi avut picături de apă pe faţă. Am tresărit violent în momentul în care am simţit o mână aşezată pe umărul meu.

- Haben Sie eine Zigarette?

Am privit în spate. Un tip înalt, brunet, cu ochii mari, căprui cu irizaţii aurii se uita nedumerit la mine.Picături de ploaie îi loveau genele lungi şi întunecate, făcându-l să clipească des.

- Poftim?

A scuturat din cap, zâmbind.

- Ah, sprechen Sie Deutsch?

- Nu, nu. Nu vorbesc germană, îmi cer scuze, i-am răspuns, puţin încurcată de situaţie. Mă năvălise un sentiment de regret asupra faptului că nu îl puteam reţine. Ceva din el îl făcea să pară tare misterios, lucru ce mă atrăgea.

- Scuze, am uitat că lumea de pe aici nu prea înţelege limba, mi-a spus, cu un accent ca şi cum ar fi fost din partea de nord-vest a României. Ȋntrebam dacă ai o ţigară, îmi traduse, zâmbind.

- Sigur. Şi mie mi-ar prinde bine, am mormăit mai mult pentru mine, întinzându-i pachetul. Ne-am aprins ţigările şi am luat-o împreună la pas, ceea ce mi-a oferit o satisfacţie nedreaptă.

- Eu sunt Stephen, s-a prezentat, întinzându-mi mâna.

- Arina, îmi pare bine.

I-am strâns mâna şi am încercat să-i zâmbesc cât mai sincer, deşi sufletul meu se rupea în mii de bucăţi.

- Asemenea. Wohin, Arina? Ȋncotro?

- Şi eu mă întreb asta de când am părăsit blocul, am râs.

El a tras adânc din ţigară, lăsând fumul să-i îmbrăţişeze trăsăturile înainte să se piardă în aer, şi m-a privit.

- Willst du einen Kaffe trinken? Vrei să bei o cafea? a indicat cu mâna cafeneaua pe lângă care treceam.

Accentul său mă ameţea în aceeaşi măsură în care ar fi putut-o face un pahar de vin. Aveam nevoie de doza mea de cafea de dimineaţă, nu puteam permite ca până şi acest lucru să meargă prost. De obicei reuşeam să rad vreo trei pe zi. Mă refer la cafea, nu la lucrurile proaste. Ȋn plus, trebuia să încerc cumva să-mi iau mintea de la Gabrielle, iar mersul singură acasă, unde trebuia să-i povestesc lui Blair cât de mult se zbat ultimii mei neuroni să supravieţuiască nu-mi făcea cu ochiul. Să-mi petrec dimineaţa cu un tip drăguţ care-mi vorbea în germană nu era tocmai pe lista mea cu priorităţi, dar s-ar putea adăuga. Aşa că am acceptat.

Şi-a comandat o cafea cu lapte, iar eu mi-am luat în primire moca cu ciocolată albă. Ne-am aşezat la o masă ferită de ploaie, sorbind încet din cafeaua caldă. I-am făcut semn către pachetul de ţigări pe care îl azvârlisem pe masă, zâmbind în momentul în care a întins mâna spre el.

- Was ist los mit dir, Arina? Ce s-a întâmplat, de ce eşti abătută?

Mi-am ridicat privirea de la fumul ce-mi ieşea din ţigară, am înşfăcat paharul, lăsându-l să-mi încălzească buricele degetelor. Ȋn atmosferă se auzea, înfundată de zgomotul picăturilor de ploaie ce loveau pământul, melodia Daughter – Youth. Ȋndoiala m-a cuprins, sufocându-mă. L-am privit, avea părul castaniu strălucitor, din care se scurgeau uşor picături de apă şi purta haine casual, dar asortate perfect. Am zâmbit, crispată şi mi-am menţinut privirea asupra lui.