Queen of Darkness

Capitolul 1

Îl așteptam pe Gandalf de ceva timp. Mă plictiseam așa de tare încât începusem să arunc în foc cu bucățele dintr-o scoarță de copac.

Mă îmbrăcasem corespunzător unei drumeții, în veșnica mea armură, însă cum nu sunt o fire răbdătoare am dispărut după numai un sfert de ceas din camera mea și am hotărât să mă îndrept spre grajduri.

Toți mă priveau speriați. Ca de obicei, cum observă că ies din peisajul de domniță primesc tot felul de priviri. Dar puțin îmi pasã mie de părerea lor, îmi continui mersul fără jenă ascultând doar sunetul scos de săbii când se lovesc de apărătorile picioarelor, bucurându-mă că port veșmintele de luptă.

- Domnița mea! spune sfios unul dintre mesagerii regali.

- S-a întâmplat ceva? spun întorcându-mă spre el, deși voiam să îmi continui drumul liniștită se pare că nu pot.

- Gandalf cel Sur m-a rugat să vă informez că dorește să vă găsească în regat. de abia după ce termină de rostit mesajul ridică privirea vrând să îmi vadă reacția.

Mă încrunt atât de tare încât își pleacă capul.

- Iar tu spunei că nu am de gând sã îi onorez dorința. rostesc nervoasă.

În ciuda faptului că îl aștept de atâta timp dorește să îmi transmită un mesaj pe această cale. De data asta nu are decât să mă caute.

Ajunsă la grajduri sunt pregătită să sar direct pe Dark fără șa sau alt material și să plec cât mai departe de locul acesta.

Dar cum fac doi pași în interior sunt trasă brutal și lipită de un colț de unde nimeni nu poate vedea ce se întâmplă înăuntru.

- Unde pleci, iubito? rostește rapid apoi îmi acaparează flămând buzele.

Îi simt mâinile coborând încet pe spatele meu și într-o fracțiune de secundă sunt ridicată de la sol și nu îmi mai doresc să plec.

Îi răspund cu aceeași dorință la sărut vârându-mi mâinile în părul său. Ne desprindem cu greu unul de altul și sunt adusă cu picioarele pe pământ, îl strâng tare în brațe și uit cu totul de ce am venit aici.

- Nu știu. chicotesc ușor când îl aud pufăind. Adică sărutul tău m-a făcut să uit tot, iubitule. mă îmbrățișează puternic de parcă viața lui ar depinde de asta.

Și nu mă îndoiesc de sentimentele sale față de mine. Dovezile sale de iubire sunt atât de dulci încât sunt ferm convinsă că oriunde s-ar afla se va întoarce teafăr și nevătămat în brațele mele.

- Hai să fugim! Vino cu mine! Să ne trăim dragostea în Pământul de Mijloc! vorbele sale mă uimesc și mă lasă cu gura căscată.

- Ai înnebunit? îl întreb știind că se va supăra.

Dar el niciodată nu ține cont și de alte aspecte. Cum ar fi viitorul meu logodnic, nobilii care ne-ar găsi și i-ar tăia capul, rușinea pe care aș suporta-o până la sfârșitul vieții pentru că din păcate, sunt o prinţesă... Nu o regină...

- Da! Am înnebunit! Iar tu vii cu mine! nu apuc să mă împotrivesc pentru că sunt luată pe sus și pusă pe calul său.

Nu țip și nu mă zbat pentru că tot ca mine va fi. Și oricum nu îmi displace să fiu în prezența sa.

După câteva minute de călărit ajungem în locul nostru secret. El face un ceai de plante, iar eu aștept cuminte pe scaun. Se răsucește de colo-colo căutând ingredientele necesare.