Salveaza-mi sufletul

Capitolul 6

Sunt atât de bucuroasă că George mi-a adus lucrurile din mașină și a plecat acasă. Mă simt eliberată și acum sunt sigură că Vlad a vorbit foarte serios. Chiar mă va ajuta și voi reuși să mă eliberez de Damian.

Din păcate telefonul meu nu mai are baterie, așa că până mâine nu îl pot suna pe Remus, dar asta e... poate că nu ar trebui să îl mai sun deloc. Nici nu s-a obosit să vină să mă vadă, așa că mai poate aștepta până îl voi căuta eu. Mă plictisesc îngrozitor, nu mai am stare, vreau să plec din spitalul ăsta, vreau să respir aer curat, să respir libertate. E 2:30 și eu nu am somn. E atât de liniște peste tot. Normal că e liniște... pff ce dusă sunt. Doar e un spital nu un club de noapte. Oare ce face Vlad? Hm, cred că ies să-l caut, chiar nu îmi e somn și mi-ar prinde bine o plimbare. Chicotesc ca un copil rebel și aproape că îmi vine să fac tumbe. Doamne, am luat-o razna cu siguranță.

Peste tot erau luminile stinse și încercam să fac cât mai puțină gălăgie ca să nu fiu prinsă de vreo asistentă și să mă trimită înapoi în salon. Hmm, acum eu ce să fac? Să urc sau să cobor? Aici sunt numai saloane și camera asistentelor. Off, cum dau eu de el?

Mă trezesc la parter fără să-mi dau seama și caut panoul cu medici, când o siluetă în alb îmi apare brusc în față, făcându-mă să scot un țipăt.

- Doamne femeie, m-ai speriat, strig eu la ea, de parcă aveam tot dreptul să fiu acolo.

- Ce căutați aici, la ora asta?

- Caut pe cineva.

- E interzis accesul persoanelor străine în acest perimetru. Vă rog să plecați.

- Dar... trebuie să îl găsesc.

- O să îl găsiți dimineață. Dacă nu e o urgență chiar vă rog să plecați sau întrebați la recepție.

Îmi tot explica vrute și nevrute și mă împingea spre ieșire când a fost întreruptă.

- Ce se întâmplă aici?

- Domnule doctor, domnișoara caută pe cineva, dar am lămurit-o că nu are voie în zona asta. Tocmai pleca.

- Violeta?! Ce cauți aici la ora asta?

- O cunoașteți?

- E pacienta noastră. Poți să pleci, mă descurc eu de aici.

- Bine, mă scuzați.

- Vlad, trebuie să vorbesc cu tine.

- Ce faci prin spital în toiul nopții? Chiar ai luat-o razna. Hai să mergem sus.

- Nu vreau, m-am plictisit.

- Și atunci ce te-ai gândit? Să te plimbi pe aici ca pe faleză. De ce mă cauți? mă întreabă în timp ce ne îndreptam spre lift.

- Trebuie să vorbesc cu tine.

- Hai urcă. Ai făcut destul efort agitându-te pe aici ca o nălucă.

Am rămas pe loc în fața ușii de la lift. Nu pot urca, îmi e teamă de lifturi, nu pot să intru.

- Hai Violeta, de ce te-ai oprit?

- Mi-e frică, spun tremurând.

- De mine?!

- Nu, de lifturi.

A început să râdă și m-a cuprins în brațe intrând cu mine în lift. Am tăcut și am strâns ochii stând lipită de pieptul lui și așteptând clinchetul care să anunțe că ajungem, dar stomacul meu a dat alarma înaintea liftului.