Fosta iubită

V. Helen are o cădere nervoasă

- Ce se întâmplă aici ? Helen a repetat întrebarea care părea fără răspuns. Asta era şansa mea. Puteam să-i spun totul despre el fără să pară că e vina mea. Se pare că Harry a anticipat decizia mea aşa că s-a îndreptat lejer spre ea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

- Nimic, Helen, scumpo. Ne-am ciocnit în drum spre baie. A fost vina mea. S-a aplecat şi a sărutat-o pe ea ca şi cum sărutul ar fost pentru mine. Am privit pasivă scena ce se derula înaintea mea şi fără să le mai spun nimic m-am îndreptat spre camera mea.

Helen's P.O.V.

Bărbatul ăsta îmi ascunde ceva. Se comportă tare ciudat de când a venit Hannah la noi. E mereu abesnt şi preocupat de altceva.

- Scumpo, la ce te gândeai ? Parcă îmi citise mintea.

-- Te porți tare ciudat de când a venit Hannah la noi. Eşti mereu aerian. Nu mă mai cauți, nu mai vorbeşti cu mine, m-ai uitat cumva sau nu mă mai iubeşti ? O lacrimă mi se prelinse pe obraz şi Harry se grăbi şi mă luă în brațe. Mi-am pus toată forța în brațe şi l-am împins cu putere. O stare ciudată a pus stăpânire pe mine şi îmi venea să sparg totul şi să țip cât mă țin puterile. Ce e cu mine ? M-am uitat înspre mâinile mele care tremurau şi am înghițit în sec. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să am această stare. Mi-am dus mâinile la cap şi am simțit cum picioarele îmi devin gelatină. Eram la un pas să cad dar am simțit mâinile lui Harry care m-au prins rapid. Am căzut în brațele sale şi ne-am aşezat uşor pe jos. Am rămas aşa preț de câteva minute şi doar oftam prelung. Încet-încet, am început să mă calmez şi sa revin la normal.

Ochii lui Harry mă priveau îngrijorați. Mi-a mângâiat părul încet şi uşor părând că se gândeşte serios la ceva foarte grav. Nu cred că mă mai văzuse vreodată în starea aceea şi era doar vina mea. Ce mă apucase ?

- Eşti bine, ... scumpo ?

I-am zâmbit strâmb dar nu eram gata să-i dau un raspuns. Aşa că m-am ridicat rapid de jos şi am vrut să plec.

- Ştii, eu trebuie să mă duc la birou. Domnul Jenkins mă stresează cu noul dosar. Mă duc să fac un duş şi ne vedem diseară. I-am zâmbit şi l-am sărutat pe creştet. A dat din cap uşor, afirmativ, cu tristețe. Săptămâna viitoare îmi iau concediul, în sfârşit, şi pot sta mai mult acasă. Nu ştiu de ce dar simt că îmi ascunde ceva destul de grav.

Hannah's P.O.V.

M-am săturat să mai trăiesc în halul ăsta. Nu mai simt nimic pentru Harry de ani buni, sunt sigură sau poate că nu, dar nu vreau să-l mai văd nici măcar o singură clipă. Mă trântesc pe pat în timp ce lacrimi amare îmi inundă fața. De ce se comportă în acest fel cu mine ? De ce uneori pare că încă ține la mine iar alteori pare că o sărută pe Helen doar ca să mă enerveze ?

Asta nu mai poate continua. Dacă va afla, Helen mă va urî. Va crede că i-am înşelat încrederea şi asta nu mi-o va ierta niciodată. Încerc să mă calmez. Oftez şi îmi şterg fața care se înroşise deja. Îmi voi face un duş după care îi voi spune tot adevărul.

Apa mă calmează mereu. Sunetul acela atât de lent şi liniştitor îmi dă o stare de armonie şi împăcare. Las picăturile de apă să-mi şteargă orice sentiment pentru bărbatul acela atât de crud şi îmi fac un discurs în minte. Helen mă va ierta, nu are cum să nu mă ierte, îmi repet în minte. Dar ce să-mi ierte ? Nu e vina mea că logodnicul ei este fostul meu. Nu am făcut eu nimic. Şi iar o mulțime de îndoieli îmi cufundă mintea în întuneric.

Mă trezesc ca şi dintr-un vis deoarece aud telefonul sunând. Mă grăbesc să mă îmbrac şi fug rapid în căutarea lui. Mă împiedic de o haină şi mai-mai că îmi rup gâtul. Izbucnesc într-un râs ciudat fiindcă în ultima vreme sunt tare neîndemânatică. În ultimul moment reuşesc să apuc telefonul gâfâind. Nu se ştie, poate e prințul meu fermecător.

- Alo ? Îmi dreg glasul reuşind să par normală.

- Fata mea, ai ajuns ? Nu m-ai sunat.

La auzul vocii mamei mele o grimasă îmi apare pe față. Dau ochii peste cap întristată într-un fel că nu e necunoscutul acela cu ochi albaştri.

- Mamă, nu mai sunt un copil. Ți-am spus că te sun eu.

- Dar eşti bine ? Eşti cu cineva acolo, fiindcă mi se pare că respiri greoi.

- Da, mamă, sunt bine, totul e bine, am multă treabă, te sun eu. Am rostit întreaga frază atât de rapid încât cred că nu a înțeles nimic. Dar nu contează asta. Închid rapid telefonul aruncându-mă pe pat. Se aude uşa de la intrare deschizându-se aşa că mă grăbesc să văd ce se întâmplă. Nu trag cu urechea, Helen a zis să mă port ca la mine acasă.

Oftez dezgustată când îl vad pe Harry sărutând-o de rămas bun. Mă las încet pe spate, privind în gol, iar amintirile mă năpădesc din nou. Dau din cap reuşind parcă să le arunc într-un colț al creierului meu.

Telefonul îmi sună din nou şi sunt sigură că e mama. Ce o fi uitat să-mi spună ? Nu ştie că am 22 de ani acum şi îmi pot purta singură de grijă ?

Mă aplec enervată după telefon şi răspund neuitându-mă la număr.

- Ce s-a mai întâmplat acum ? Răbufnesc nervoasă privind obsesiv spre uşă.

- Bună. Cred că nu te aşteptai să te sun acum. Sunt tipul din parcare.

Am rămas perplexă. Nu îmi venea să cred că chiar m-a sunat şi i-am răspuns atât de grosolan. Ce o să mă fac acum ?