După despărţirea lor, Brooke observă că fostul ei iubit se comportă bizar. În scurt timp, lucrurile se transformă brusc într-un joc de-a şoarecele şi pisica mortal, din care nu se știe dacă va scăpa cineva.
Încerc să dorm, dar nu pot deloc, oricât m-aş strădui. În curând cred că ajung direct somnambulă. Mă dau lent jos din pat şi privesc pe fereastră orăşelul tăcut. În depărtare, văd parcul central, pustiu pe vremea aceasta, cu siguranţă. E beznă afară. Pe stradă se mai vede câte o maşină trecând în grabă, şi câte un om plictisit plimbându-se pe trotuar, fără o grijă în lume. Huh. Cât aş vrea să fiu şi eu la fel. Nu cred că se mai poate, totuşi. Cel puţin deocamdată. Nu strică să speri. Oricum. Am altă preocupare mai importantă acum. Îmi este foarte sete.
Îmi fac drum până la bucătărie pe coridorul întunecat, cu atenţie pentru a nu mă lovi de vreun perete, şi deschid frigiderul. Iau o sticlă de apă minerală şi torn într-un pahar. Mă pun pe un scaun şi meditez la toată situaţia. E destul de drăguţ să fiu de una singură aşa, ca să îmi adun gândurile, care sunt amestecate. Un calvar în mintea mea. Un adevărat calvar. Doar atât. Regret ce s-a întâmplat acum două zile. Ar fi fost mai bine să nu mă duc până la baie atunci, aşa evitam scena. Dar ce vorbesc aici? Mai bine. Altfel, nu aş fi ştiut poate niciodată, sau decât prea târziu cine este de fapt Ryan. De ce a trebuit să mă îndrăgostesc de cineva ca el? Hm. Făcuse o impresie aşa bună.
Părea perfect. Da, părea. Numai asta pot zice, aparent. Mă ridic de la masă şi plec înapoi în camera mea primitoare. Este aşa linişte... Eh, dacă tot nu am somn, măcar să vizionez vreun episod la un serial, mă mai înveselesc şi eu. Fiindcă, bineînţeles, ce altceva mai pot face acum la ora patru dimineaţa? Îmi iau laptopul de pe birou şi mi-l aşez în poală, în pat. Intru pe browser şi caut un site. De preferat ceva de comedie ca şi serialul Friends, deoarece viaţa e şi aşa destul de horror, deci îmi ajunge.
Mă fac confortabilă pentru a mă uita la serial. Tastez de zor.
Deodată, aud un scârţâit.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Ciudat. Îmi imaginez lucruri? Aş fi putut să jur că văd uşa de la dulap, aflat în faţa mea, mişcându-se foarte puţin. Nup. Sunt prea obosită, e clar. Mai nou mi se pare că se mişcă mobila. Urmează şi momentul în care va apărea o fantomă super de groază, sunt 100% sigură. Dar mai întâi trebuie să zboare un scaun sau ceva, după cum arată mereu film-- Huh? Observ că, încă o dată, se mişcă uşa. Atunci, aud un foşnet specific, venit de la haine. Ca şi cum cineva le dezordonează. Înăuntrul dulapului. Nu, sunt chiar convinsă că sunt extenuată, asta e dovadă cu semn de neon deasupra. Îmi reindrept atenţia spre ecran şi dau redare. Am mare nevoie de câteva râsete.
Chiar când văd introducerea, din nou aud pe fundal un mic foşnet. Deja asta nu mai e glumă. Deloc nu mai poate fi considerată o glumă. Sunt din ce în ce mai speriată. Şi în acea clipă, realizez instant că nu halucinez nimic din tot ce are loc. Îmi dau seama, aproape paralizată de teamă, că vin în continuare sunete dinspre dulapul ăla nenorocit. Iau mouse-ul şi pun pauză. Îmi iau telefonul de pe noptieră, pentru a îl avea la îndemână. Merg, cu inima bătându-mi tare, către sursa zgomotului. Înainte de a-mi întinde mâna spre uşă, pentru a o deschide, închid ochii pentru o secundă. Îmi este frică. Foarte, foarte frică. Deschid, cu curajul rămas, şi mă uit la haine.
Este întuneric, aşa că nu iese în evidenţă nimic. Încercând să îmi fac curaj iar, îmi ţin respiraţia din cauza emoţiei şi trag hainele la o parte. Stau în poziţia în care sunt timp de două secunde, şi mă calmez. Nu e nimic, sau nimeni, ascuns acolo. Mă întorc cu spatele. Înainte să mă acopăr iarăşi cu pătura, mai privesc o singură dată dulapul, pentru a fi sigură că e totul în regulă. Cu o mişcare succintă, pornesc aplicaţia pentru lanternă, dar nu o aprind imediat. Îndrept, tremurând, telefonul la ce e, în teorie, în faţa mea, şi apăs pe butonul de aprindere. În acea clipă, timpul se opreşte dintr-odată în loc. Se dezvăluie ce, adică cine, era în tot acest timp în faţa mea.
E... este Ryan.
Deschid ochii larg. El sare în pat. Arunc laptopul spre el. Ţintesc cu privirea uşa dormitorului. Sar din pat. Ryan mă prinde de păr. Mă strânge şi mă aruncă, ca pe o jucărie. Sunt exact ca un corp lipsit de viaţă. Hiperventilez. Ce se întâmplă? E real? Chiar este real totul? Nu vreau să mor. Înainte să ţip după ajutor, el îmi acoperă gura şi îmi zâmbeşte. Îmi... zâmbeşte. Îl aud cum vorbeşte:
— Ţi-am spus, Brooke. Dacă nu te pot avea eu, nu te poate avea nimeni.
Îşi pune mâna la spate şi scoate un cuţit. Străluceşte în lumina de la lanternă. Îmi văd reflecţia în lamă. Vărs o lacrimă şi închid ochii, pentru a-mi bloca imaginea asta din minte.
Când îi deschid, îşi ridică braţul, şi mă loveşte brutal în abdomen. Eu încerc disperată să scap din ghearele lui, simţind adrenalina. Dar apoi, nu mai simt nimic. Lovitura îmi face trupul să fie cuprins de durere. Mai loveşte încă o dată, moment în care totul se face negru.
Nu mai văd nimic. Decât întuneric.
— Ajutor!! strig.
Mă trezesc, transpirată de la şocul suferit.
A fost doar un coşmar. Un teribil coşmar...
Mătuşa June vine fugind la mine şi mă întreabă dacă sunt bine. Eu îi răspund că da, doar că am visat urât. Ea mă îmbrăţişează şi mă asigură că totul e în regulă. Mereu a fost aşa grijulie cu mine. De fapt, cu toată lumea. Ar fi o mama bună. Mă uit la ceas. Încă trei ore şi trebuie să pornesc spre şcoală, iarăşi, pentru a unsprezecea mie oară. Ugh, desigur, abia miercuri. Deja prevăd ce se va întâmpla cel mai important astăzi. Draga de Alison, ca în fiecare an încă din 2013, clasa a noua, va începe să dea invitaţii pentru petrecerea ei ''epică'' de Halloween, din weekend.
Iar eu, ca în fiecare an încă din 2013, clasa a noua, voi refuza. Acum, mai mult ca niciodată, am un motiv foarte bun. Dar în fine. June îmi zice să mă pregătesc de micul dejun. Andrew şi Tori sunt deja aşezaţi la locurile lor, cu cerealele de ciocolată în boluri. Mă pun şi eu lângă prietena mea şi mă apuc să mănânc. Mă abţin din a mă gândi la visul dubios avut, şi nici gând să îl menţionez celorlaţi. Ştiu că nu e întocmai recomandat să ţin totul în mine, mai ales în timpuri ca astea, dar nu vreau să îi îngrijorez mai rău. Par ei deja destul.
La şcoală, de îndată ce păşim toţi trei pe holul principal, observ cum toţi elevii au câte o invitaţie de culoare portocalie. Apoi, o văd şi pe Alison. Deloc suprinzător, are şi câinele ei alături, un bichon numit Roxy, în braţe. Probabil îl foloseşte pentru a atrage mai eficient atenţia tuturor. Javra, gălăgioasă, latră la oameni neîncetat. Căţelul, pe de altă parte, stă ca un îngeraş.
Din fericire, nu îl văd la orizont pe animalul de Ryan. Scorpia de Alison ne detectează şi se îndreaptă spre noi, cu viteză. Îi simt de aici privirea ei celebră de gheaţă. Cum am zis înainte că se va întâmpla, ea ne dă invitaţiile, după care ne întoarce spatele şi pleacă mai departe, cu zâmbetul acela fals. Mereu a fost prefăcut. Pentru a-i face doar puţin în ciudă, o chem. Ea se opreşte în loc, stă o clipă pentru a se gândi, şi vine. Eu zic, pe un ton nu tocmai politicos:
— De ce mai încerci? Realizezi că nu vom veni, ca de obicei, ţin să menţionez.
— Nici că îmi pasă. Dar dacă vă văd în casa mea sâmbătă, să ştiţi că puteţi să staţi. Nu mă deranjează. Sau nu mult. Mai ales tu Andrew, nu m-ar deranja să stai.
— În visele tale, îi răspunde fratele meu.
— Stai calm, îl am pe Ryan, doar nu pot să îl inşel. Nu am dreptate, Brooke?
Simt că îmi vine să o omor.
Ea rânjeşte şi astfel pleacă la treaba ei.
— Tipic! exclamă Tori.
Noi mergem spre clasă, ignorând scena.
A/N: Sper ca v-a placut! Daca da, va rog frumos sa votati si sa lasati un comentariu cu parerea voastra! :) Capitolul 6 de vinerea viitoare va fi povestit din perspectiva lui Alison... Hmm.
