După despărţirea lor, Brooke observă că fostul ei iubit se comportă bizar. În scurt timp, lucrurile se transformă brusc într-un joc de-a şoarecele şi pisica mortal, din care nu se știe dacă va scăpa cineva.
Nu am putut dormi aproape deloc noaptea, oricât m-am foit în pat şi m-am forţat să adorm. Sunt prea încărcată de altele. Bine că mătuşa a stat cu noi acasă, altfel nu mai închideam un ochi până venea dimineaţa.
Mi-a ajuns. Sunt sătulă să îmi fie frică.
Suntem la secţia de poliţie, încă de la prima oră. Am ''campat'' la uşa de la intrare înainte să se permită accesul în clădire. Poliţiştii, purtând uniforma lor îngrijită, îşi desfăşoară activităţile zilnice. Au griji covârşitoare pe umerii lor. La fel ca noi. Majoritatea au alături o cupă de cafea de la chioşcul de lângă unitate, pentru a-i ajuta să îşi revină din mahmureală. Mie nici astea nu îmi mai sunt de folos de multă vreme. Stau pe un scaun, neliniştită, în sala de aşteptare. Andrew s-a dus la uşa biroului şerifului, ciocănind nervos, fără un răspuns imediat. Încă de aseară, când i-am dat 'vestea', nu e mai este la fel. Acum pare foarte încordat şi alert. Din camera în care se presupune să intrăm, cât mai repede posibil de altfel, se aude după puţin timp şi glasul domnului Walker.
Ne deschide şi, aruncând o scurtă privire asupra noastră, ne invită înăuntru. Ne oferă două locuri libere şi ne întreabă care este problema, răsfoind în continuare nişte fişe capsate, dintr-un dosar solid.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Insigna sa confecţionată în stilul clasic, lustruită, afişează 'Douglas Walker'. Fereastra din spatele său e întredeschisă, lăsând să intre briza de toamnă, care îmi cauzează un fior pe şira spinării. Nu e semn bun, după cum am învăţat pe parcurs. Sper doar să ne poată ajuta, până nu e mult prea târziu să se mai facă ceva. Cea mai mare temere a mea este să nu fi trecut deja de timpul acordat. Nu m-aş ierta niciodată. Ţin enorm la toţi. Mereu am fost aşa, şi voi continua să fiu. Uneori poate fi un dezavantaj, dar mai bine să fiu bună la suflet. Lumea noastră are nevoie de genul ăsta de oameni.
Un lucru îl ştiu sigur: suntem contracronometru. Avem un posibil psihopat înarmat care umblă străzile chiar în momentul acesta. Nu pot să îl las să mai facă un pas înainte cu planul lui.
Fratele meu, vizibil mâhnit de ieri, îi înşiruie toate evenimentele trecute. Mai întâi, prima zi la şcoală după despărţire. Mesajele anonime. Persoana la care am apelat îl studiază ca pe un nebun. Oare nu îi vine să creadă ce aude? Eu înghit în sec, amintindu-mi clar totul, până la cel mai mic detaliu. Mă rupe în bucăţi să mă pun iar în acele scene. Îmi sfârtecă sănătatea psihică. Cel mai bine conturat moment, de departe, este acela când m-a lovit. Îmi este întipărită în minte expresia lui. Acel zâmbet. Ochii parcă de plastic, ca ai unei păpuşi ucigaşe. Forţa cu care m-a strâns de braţ şi m-a împins pe jos, pe gresia murdară. Nicio urmă de umanitate. Doar nepăsare. Şi acum, trebuie să îi spun despre incidentul cu adevărat alarmant de serios lui Andrew. Nu i-am zis aseară ce mi-a povestit Tori, printre lacrimi.
Era prea bucuros, ca şi mine, să o vadă în viaţă după accident.
Făcând o mică pauză de gândire, trag aer în piept şi, cu privirea fixă la şeriful atras de cele explicate, mărturisesc:
