15: Marele Final - Partea a II-a

454 45 24
                                    

  Ţipând animalic disperată după ajutor, apuc levierul solid din suportul său, pentru a mă apăra contra maniacului ce are în minte un singur scop: să mă omoare cu sânge rece, pentru a-şi încheia crimele. Acesta, clar cu o dorinţă nestinsă de sânge, vine fugind la viteză maximă spre mine, cu intenţia bolnavă de a mă zdrobi cu maşina de găurit feroce. Mă feresc la timp şi mă îndrept fără ezitare spre uşa de ieşire. Afară pot distinge clar glasurile lui Andrew, cât şi ale şerifului şi Sam. Pe fundal, sunetul provenit de la sirena stridentă de poliţie cauzează un vacarm cumplit, răpindu-mi o parte din puterea de concentrare. Câteva alte voci răsună. Sunt mai mulţi ofiţeri, pregătiţi să atace nemilos în caz de orice eventualitate sinistră. Deodată, aud zgomotul provenit de la uşa de lemn pe care am încercat să o sparg mai devreme. Uitându-mă în spate,   Ryan pare a fi leşinat. Profit de ocazie şi alerg la intrare.

  Realizez că, de fapt, larma provocată nu era de aici, nici pe aproape măcar. Concentrându-mă cât de bine pot în situaţia dată, îmi dau seama terifiată că în realitate ecoul acela pătrunzător are originea la câţiva metri de uşă. Atunci pun piesele la punct şi constat ce se întâmplă în acest moment: odată ce voi deschide, mă va întâmpina un hol. Holul acela tâmpit mă desparte de libertate. Acolo se află ceilalţi. La naiba, trebuie să găsesc ceva să dărâm nenorocitul ăsta de 'sistem de apărare' ce nu îşi avea rostul în niciun caz. Haide, gândeşte-te. Fir-ar să fie, procesează! Ce aş putea să folosesc? Criminalul ăla încă nu şi-a luat tălpăşiţa miraculos, cel puţin. 

  Un avantaj enorm, chiar.

  Stai, asta e. Întorcându-mi atenţia spre spatele meu, îmi intră în câmpul vizual extrem de limitat nişte scări. Pare riscant, dar probabil că voi găsi o cale de acces către exterior astfel. Cu paşi mărunţi, pentru a nu risca să creez vreo alertă, merg tiptil pe treptele putrede. Un miros inconfundabil de răşină mă îmbie. Bradul crescut forţat cu nepăsare printre ruinele locuinţei sigur şi-a lăsat amprenta. Ajung la etajul situat în acelaşi stadiu nespus de dezastruos ca şi parterul abandonat şi locuit acum de alte vietăţi. În capătul holului este o fereastră, ciobită de intemperiile neiertătoare formate vicios de-a lungul vremii. Aş putea să o sparg în bucăţi de tot şi să sar. Căderea e de doar cam cinci metri, dacă nu mă înşel, deci nu e chiar întocmai absolut periculos pentru sănătatea mea fizică. Mai bine să îmi iau şansa aceasta şi să încerc, să depun efort, pentru a mă elibera din închisoarea asta de demoni, în loc să rămân sechestrată până soseşte ajutorul.

  Muşcându-mi buza inferioară, inspir aer adânc şi mă duc hotărâtă spre unica variantă de scăpare. Scârţâitul chinuit al podelei crăpate nu îmi oferă sub nicio formă senzaţia mult dorită de siguranţă, dar e mai acceptabil decât să nu existe deloc. Şi totuşi--

  Oh, nu.

  Nu din nou.

  Un clinchet metalic familiar îmi activează un fior pe şira spinării. Tremurând, îndrept privirea la ce mă aşteaptă nerăbdător. Este el. Transformat. Un monstru în toată regulă. Hainele sale sunt acum complet sfâşiate, lăsând la iveală tot sângele vărsat de la alţii, cât şi pe al său. E negru. Vâscos. Bolnav. Expresia feţei, torturată, mă ocheşte imediat. În mână îşi ţine încă strâns ustensila electrică de ucis, încordându-şi braţele. Pantalonii rupţi îi arată vânătăile dobândite în urma durerii pe care a cauzat-o el altora. Merită tot ce a primit. E o fiinţă hidoasă, un ucigaş în serie fără cea mai neînsemnată fărâmă de milă, de scrupule. Ştiu, văzându-l în starea de acum, că ori mă las pradă lui, să am o moarte îngrozitoare şi rapidă, ori voi da totul dracului şi lupt.

  Dar eu nu sunt genul care să se dea bătută aşa uşor. Nu acum.

  Nu sunt prada sa.

  Voi lupta, pentru sufletele pierdute numai din vina lui. În seara asta, în clipa asta simbolică, e în sfârşit momentul să îi ofer o revanşă fatală.

DominoWhere stories live. Discover now