Mai intai, prinde-ma!

Mai intai, prinde-ma! Cap.14

Prietenei mele, GabrielaIon ! Mulțumesc pentru carte!

Durere. Atât de multă durere. M-a copleșit, sfărâmat, îngenunchiat!
Nici măcar nu știu ce ma ține in picioare! Am clacat acum multe ore in fata sicriului mic si alb! Dumnezeule, e puțin mai mare decât cutia mea de pantofi!
Un minut! Un singur minut am putut sa privesc trupușorul ca de păpușică al fetiței mele, îmbrăcat intr-o spuma de dantela albă si m-am prăbușit! La propriu!
Zăpada a așternut un covor moale in cimitirul tăcut si înghețat, la fel de alb si pur ca micul suflet ce urmează a fi înghițit de pământul lacom. Același pământ care i-a îmbrățișat nu demult străbunicul si in a cărui grija am lăsat-o. Sau cel puțin așa vreau sa cred!
Vocea cadențata a preotului e doar un fundal sonor, cuvintele se pierd in oceanul de durere care ma împresoară si singura ancora ce ma tine la suprafața e brațul subțire al Antoniei. Sora mea cea mică si delicata dar cu rezistența unei tije de oțel in ciuda lacrimilor ce-i șiroiesc necontenit pe obrajii palizi.
- O sa înghețe, spun prostește a nu știu câta oară.
- Nu, scumpule! I-ai luat cea mai călduroasă hăinuță! șoptește ea.
Știu, e un nonsens dar asta a fost primul lucru care l-am făcut când mi-am revenit din leșin. Da, marele bărbat s-a scurs ca ultimul neputincios pe podea când si-a văzut copilul in sicriu si nu mi-e rusine. Mi-am dorit sa nu mai ridic niciodată dar sa se trezească ea! Ea si mama ei!
Un nod mare si greu îmi blochează gâtul când ma gândesc din nou la Soraya. Sentimentele sunt amestecate...teama cumplita ca nu se va trezi si...invidia. Nu putine au fost datile in aceste ultime zile când mi-am dorit o coma la fel de profunda ca a ei. E un mod instinctiv in care creierul se protejează , au spus doctorii. Nu trebuie sa ma tem dar totuși o fac!
O mâna mică ma scutura ușor si ma trezesc privind in ochii triști si încercănați ai Rosei.
- E timpul sa ne luam rămas bun! șoptește ea.
Sunt confuz. Apoi iritat...îngrozit...devastat..
- Nu! marai supărat.
- Copile, murmura ușor si își lipește mâna de inima mea, ea rămâne aici!
Are dreptate dar nu pot sa văd pământul greu rostogolindu-se peste ingerasul meu, e prea mult! Nu sunt atât de puternic!
- Doar flori, Rosa! scancesc. Doar flori peste fetița mea!
Lacrimi grele se rostogolesc peste obrajii femeii care m-a crescut ca o mama si îmi strecoară in palma tija subțire a unui boboc de trandafir alb in timp ce ma împinge ușor spre sicriu.
Mâna îmi tremura vizibil când pun floarea peste cutia minuscula si pentru prima data observ oamenii adunați in jurul meu. Sunt putini, așa cum sunt sigur ca si-ar fi dorit si Soraya, doar cei apropiați deși nu sunt sigur ca Claire si logodnicul ei intra in categoria asta. Chiar spuse cu sinceritate, cuvintele lor de consolare trec pe lângă mine. Ma forțez sa ramân calm pana la finalul ceremoniei dar nu reușesc. Momentul in care simt ca clachez e atât de aproape încât ma răsucesc pe călcâie si plec. E un singur loc in care vreau sa fiu acum!
Nimeni nu încearcă sa ma oprească si știu ca ma pot baza in continuare pe Rosa sa termine ceea ce eu nu pot. In spatele meu, tăcut ca o umbra, Luis ma urmează in liniște. E inutil sa-i cer sa plece, prietenul meu de-o viața poate fi uneori la fel de încăpățânat ca mine si acum nu am energia sa ma cert cu nimeni.
Drumul spre spital il parcurgem in liniște. El nu m-a întrebat unde mergem, eu nu i-am spus unde vreau!
- Nu ma aștepta! spun când cobor.
Holurile lungi si întortocheate ale spitalului îmi sunt atât de familiare încât am ajuns sa le urăsc. Pașii ma poarta instinctiv spre rezerva soției mele si un fior înghețat ma trece pe șira spinării. O noua teama ma încearcă si aproape ca îmi vine sa fac cale întoarsă dar e timpul sa fiu din nou bărbat. De dragul fetiței noastre, de dragul femeii pe care o iubesc cu disperare si in fata căreia ma simt vinovat! Nu am putut sa o protejez si nici prea fericita nu cred ca am făcut-o!
Salonul e la fel de steril ca si restul clădirii dar ceva pare totuși schimbat. Soraya! Obrajii ii sunt la fel de palizi dar acum sunt pătați de lacrimi, in timp ce mici suspine o scutura in somn.
- S-a trezit dar medicii au fost nevoiți sa o sedeze, ma lămurește trista asistenta ce o supraveghează.
- Când s-a trezit? întreb neliniștit. Dumnezeule, am lăsat-o singura!
- Acum o jumătate de ora, spune femeia. Plângea si striga numele fetiței!
Îngheț. E imposibil, e ireal dar s-a întâmplat! A știut! A simțit!
Ma prăbușesc in genunchi lângă patul ei si ii apuc cu delicatețe mâna. E atât de mică si fragila! La fel ca si ea! Pielea moale si-a pierdut coloritul de miere si e aproape translucida, venele ce șerpuiesc sub ea observandu-se cu ușurintă. A slăbit mult intr-un timp atat de scurt încât ma sperie!
- Cat doarme ea ar fi bine sa va odihniți si dumneavoastră! Nu arătați prea bine! ma îndeamnă cu blândețe femeia. Luați loc aici!
Un fotoliu confortabil este tras lângă patul ei si ma așez docil. Simt cum dintr-o data toată oboseala din lume ma apasă si sunt recunoscător femeii ce ma privește cu mila deși nu o spun. Nu mai am energia necesară sa pronunț câteva cuvinte nenorocite. Intuind ceea ce vreau, asistenta spune:
- Am sa chem medicul care se ocupa de soția dumneavoastră , bănuiesc ca doriți sa știți starea exactă a sănătății ei.
Aprob cu o mișcare ușoară din cap si ma las ușor pe spate, închizând apoi pentru o clipa ochii. Singurele sunete care sparg tăcerea adânca sunt respirația ușoară a Sorayei, întrerupta uneori de mici suspine si piuitul constant al aparatelor de monitorizare a funcțiilor vitale.
Nu știu dacă trec minute sau ore însă timpul s-a oprit pentru un moment in loc. Poate părea ciudat dar mi-e benefic. Nu mai exista durere, disperare, nimic! Totul a rămas suspendat in secundele care au înghețat si ma încărc de energia vitala care dispăruse aproape cu desăvârșire si de care sunt conștient ca voi avea atâta nevoie.
Cineva ma scutura ușor si deschid cu regret ochii. Un bărbat nu cu mult mai mare decât mine dar pe a carei fata epuizare a desenat câțiva ani in plus, ma privește obosit.
- Sunt Alex Craven, psihiatrul, si soția dumneavoastră e pacienta mea! se prezintă el.
- Psihiatrul?! exclam neliniștit.
- Nu trebuie sa va faceti griji, zâmbește el. Știu ce va trece prin cap dar nu e cazul. Mi-as fi făcut griji dacă nu ar fi reacționat așa când s-a trezit!
- Adică e normal sa facă o criza de nervi in urma căreia sa fiți obligați sa o sedați? !spun ironic.
- Poate părea absurd dar, da! Înseamnă ca e lucida si reacționează ca orice femeie sănătoasa .Simte! Durerea si furia sunt de preferat apatiei care de regula, precede depresia. In rest, totul e in regula! Din punc de vedere fizic nu are nici o problema. Chiar si tensiunea e normala! Incizia se vindeca frumos si va confirma chiar medicul chirurg iar eu sunt optimist si in privința stării psihice.
- Sunteți sigur?
- Domnule Castillo, nu va fi ușor dar soția dumneavoastră e o femeie puternica din câte am auzit, si sunt sigur ca veți fi lângă ea tot timpul! Asta o sa va ajute pe amândoi!
Bărbatul a plecat de mult însă nu sunt sigur ca prezenta mea o va ajuta prea mult, cel puțin la început. O parte si nu una mică, una mare din mine îmi spune ca Soraya ma urăște! Am simțit-o atunci când ne-am vegheat fetița, atunci când i-a încredințat-o Rosei! Ochii ei se însuflețeau numai când priveau copilul, pentru mine rămâneau goi si orbi!
Circumstanțele in care m-a găsit au fost total aiurea dar n-am greșit cu nimic! Pentru mine nu a mai existat o alta femeie in afara ei si am sa fac orice sa-i demonstrez.
Un scâncet mic si chinuit, un vait lung de jale ma atenționează ca efectul calmantului s-a dus si Soraya începe sa se trezească. Un gust amar îmi umple gura si pentru prima data in viața știu cu certitudine ca asta e gustul fricii. L-am simțit mult prea des in ultimul timp si aproape intru in panica. Nu știu la ce sa ma aștept când ma va vedea, nu știu cum va reacționa si l-as strânge bucuros de gât pe doctorasul care mi-a insirat numai baliverne. Sunt ultima persoana din lume pe care ea ar vrea sa o vadă! O știu cu fiecare celula din trupul meu!
Pleoapele i se deschid cu greu si superbii ei ochi caută cu disperare...ceva. Știu ce vrea...dar...e peste puterea mea sa-i ofer. Privirea i se focalizează intr-un final pe mine si aștept cu respirația tăiată reacția ei. Nuanțele ochilor se schimba intr-o succesiune rapida, griul se transforma intr-un verde crud ce se tot inchide, si se inchide...
- Pleacă!
Un singur cuvânt. Atat. Un singur cuvant.
- Nu! spun blând dar hotărât.
- Pleacă! Nu vreau sa te rănesc deși o meriți , vreau numai sa pleci! șuieră printre dinti fără sa ma mai privească.
Doare! Doare al dracu! Nu cuvintele, nu faptul ca refuza sa ma privească! Chiar e mai bine! Nu ura din privirea ei m-a rănit...ci...nimicul! Pentru câteva secunde a simțit totuși ceva dar apoi a fost ca si cum nu as fi existat, ca si cum as fi fost mort. Nu sunt mort dar pentru ea oare mai trăiesc?!
Cu riscul unei noi crize de nervi ii apuc mâna mică si o sărut duios. Chiar îmi doresc sa tipe! Dar...nu! Nici măcar nu tresare, nu ma respinge, nu face nimic! Ma ignora pur si simplu si asta e mai dureros decât orice! Cu toate astea nu renunț si spun:
- Nu te părăsesc, iubito! Am sa aștept cat timp e nevoie! Te iubesc, scumpo!
Tăcerea e singurul răspuns pe care il primesc dar nu mi-am construit un imperiu fără sa știu ce înseamnă răbdarea. Pentru ea voi avea câta răbdare este necesară si ceva in plus! Chiar dacă nu ma crede ea este femeia destinată mie si o iubesc! Si un Castillo nu pierde niciodată ce-i al lui!

Buna dimineața! Știu, e scurt dar următoarele vor fi mai lungi. Am vrut sa știți ce simte Sebastian cu adevărat. Următoarele vor fi numai din perspectiva ei si nu atat de triste. Chiar dacă eu le scriu, ma deprima! Mâine sper sa mai scriu la Jocuri interzise, sa termin capitolul care l-am început deja si sa va mai înveselesc puțin cu porcoseniile mele. Oare exista cuvântul asta in dictionar?!
Va iubesc si sper sa nu fiți supărate prea tare pe mine!