Când însăşi iubirea distruge

S-a născut un monstru

Cu toții tânjim după acea nemărginită eternitate, dar ce mai înseamnă ea pentru noi atunci când ajungem un nimic?
Eternitatea pentru mine devenise doar un concept pe care reuşeam să îl trăiesc doar sub influența drogurilor. Doar ele mă readuceau la viață, doar ele îmi înseninau zilele, dar tot doar ele mă aduceau în pragul morții. Erau un rău necesar supraviețuirii. Trecusem la un alt nivel, plăcerea şi extazul nu mai erau provocate doar de suferința celor din jurul meu, ci şi a mea. Mergeam pe drum în timpul unei "transe" şi totul părea atât de viu, în totală contradicție cu ființa mea. Nu devenisem dependentă, dar nu voiam să renunț. De ele depindeau toată existența mea, ele mă faceau fericită. Nu trecea nicio zi în care să nu mă gândesc la momentele fericirii maxime trăite fără ajutorul drogurilor, dar acele zile erau acum atât de departe... Eram singură lângă toți ceilalți, nici măcar cele mai puternice droguri nu îmi colorau viu viața, cel puțin nu atât cât îmi doream, atât cât să acopere golul lăsat de plecarea inimii mele. Nu îmi puteam reveni, voiam singurătate, dar totuşi existenței mele îi era benefică suferința celor din jur.
Corpul îmi devenise un templu, pe care, aparent, voiam doar să îl distrug. Îmi făcusem propriul Infern, în care îmi placea să ard tot:speranțe, iubiri, oameni.
Îmi uram ființa, dar totuşi nu mă consideram un monstru, cel puțin nu până într-o zi.
Era o zi plictisitoare ca oricare alta, până când am ajuns la biroul unde obişnuiam cândva să îmi scriu gândurile. Pe el era aşezat o scrisoare albă impecabilă cu o fundiță roşie drăguță. Nu eram prea curioasă să aflu ce e în ea, dar totuşi am decis să o deschid. Era trimisă de Michael, un băiat care căzuse şi el, acum ceva timp, în plasa jocului meu.
"Dragă Katherine,
Ce rost mai are viața atunci când cel pe care îl iubeşti, nu îți împărtăşeşte aceleaşi sentimente? Ce rost mai are eternitatea când nu mai ai cu cine să o împarți? Sentimentele mele pentru tine sunt atât de puternice, încât cred că universul nu e încă pregătit pentru ele. Nu am putut fi supărat pe tine nici măcar o secundă. Eşti un suflet rănit, plin de durere şi ură, dar mereu am văzut în tine o urmă de bunătate. În fiecare surâs al tău care îmi însenina viața, în fiecare îmbrățişare care îmi încălzea inima, în fiecare gest care m-a făcut să mă indrăgostesc de tine. Poate că pentru tine toate astea au făcut parte din joc, dar măcar ştiu că tot ce am simțit eu alături de tine a fost real. Sper că ne vom revedea cândva într-un loc în care durerea ta se va stinge. Adio, Kath..."
Ura a pus stăpânire pe întregul meu trup, doar că de data asta toată era îndreptată spre ființa mea. Am împins un om spre prăpastie, devenisem un monstru.
Am fugit într-un suflet la el acasă. L-am văzut...era în fața mea, inconştient, cu o baltă de pastile lângă el. Era într-o stare atât de deplorabilă. Pentru o secundă m-am gândit să îl urmez şi eu, sperând că odată cu moartea să vină şi iertarea proprie, dar nu puteam să las lucrurile aşa. Am decis să lupt nu numai pentru viața lui, ci şi pentru a mea. L-am dus la spital unde l-au stabilizat cât de repede au putut. Mă simțeam uşurată, dar totuşi şi confuză, neştiind cum să mă readuc pe mine înapoi pe linia de plutire.
Am decis să fug de trecut şi de toate amintirile reci care mă mai țineau legată de acest orăşel mic unde am copilărit. Era timpul unei schimbări, era timpul ca îngerul căzut să îşi recapete aripile..