Privești în gol. Te recuperezi din fărâme. Sau, cel puțin, încerci.
Amalgam de gânduri. Înșiruire de idei. Întuneric. Aidoma unul trăsnet neașteptat, în mintea-ți obosită străbate – din nou – aceeași întrebare obsedantă: ce folos? Și-apoi, Viața însăși, de parcă și-ar fi propus să te testeze chiar azi, când ești mai puțin pregătit ca niciodată, îti aruncă în mijlocul gălăgiei infernale încă o porție de eucalipt. "Ah, dulce gust amar!" afirmi cu ironie în glas. "Îl meriți din plin, nu strâmba din nas!" ți-o întoarce Karma. "Asta e ceea ce ți se cuvine dacă îți permiți să trăiești cu iluzii frumoase."
În fond, de ce nu? Și totuși, veșnica întrebare îți revine în minte: ce folos? Ce folos ai din atâta bătaie de cap? Ce folos să îți pese? Oamenii nu știu ce vor. Dacă e albă, de ce e albă; dacă e neagră, de ce neagră; dacă e gri, de ce nu e nonculoare. Așadar, te lași prelucrat de voința lor ca să ce? Să ți se reproșeze elegant că ai evoluat strâmb. Că, de fapt, nu asta era direcția indicată de ei. Ah, nu? Ciudat. Acum puțin timp susțineau că întocmai la asta se referă. Or fi uitat. Sau poate s-au răzgândit între timp.
Cert e că, din nou, te afli la graniță. Nu ești nici în barcă, nici pe mal. Ești între valuri. Valuri care te împing spre abis. Dar cine crede în autenticitatea strigătului tău disperat? "Doar aroganța ta e de vină pentru tot! Dacă ai avea mai mult oxigen în plămâni decât simă de sine în suflet, acum ai pluti – tot în derivă, gândești – în pace până la destinație." "Ajută-mă să urc în barcă" implori din priviri, însă nimeni nu pare dispus să îți întindă o mână. Au impresia că totul e doar o altă glumă expirată. Nu bagă nimeni de seamă durerea ce pulsează în sufletul tău. E prea întuneric afară pentru a risca o privire spre interior.
Și te lași. Te lași dusă de vâltoarea Vieții departe, în speranța că așa, poate, vei mai uita de propria-ți durere. Imposibil, căci mereu cineva e plin de bunăvoință și îți reamintește că ești o greșeală. Că, indiferent cât te-ai strădui, nimic bun nu ești capabil să realizezi.
Totuși, din neant, se zărește un fir de lumină care sfâșie noaptea pe din două și face loc unui soare amețit să deschidă noi drumuri. Te agăți, cu un amestec de sentimente în suflet – teamă și încredere, tristețe și bucurie, groază și liniște –, de săgeata incandescentă care te transportă, la fel de lin precum un lăstar în bătaia uraganului, înspre ceea ce pare a fi un loc de odihnă. Dar, culmea, lumina ce domnește acolo te sfărâmă pe interior. Îți simți capul zvâcnind neîncetat, iar trupul îți e asaltat de o durere cruntă – "vindecătoare", ți se dă de înțeles. Căldura aparentă îți usucă sufletul de lacrimi fierbinți. Te lasă goală – goală de durerea ce te robise până atunci.
Brusc, un sentiment de liniște îți inundă ființa și pășești lin, lăsându-te purtată de melodia dulce a picăturilor de ploaie. Până și cerul îți plânge suferința. Deci nu ești chiar atât de singură precum credeai.
Te așezi pe o bancă și asculți tristețea naturii, privind absentă printre crengile golașe în sus, înspre norii întunecați de necaz. Rezonezi atât de bine cu această atmosferă deplorabilă. Stropi reci îți gâdilă chipul, alunecând apoi, târâți de gravitație, către păru-ți răscolit de vânt, împletindu-se cu acesta. Ce contează că în scurt timp apa va pătrunde și prin materialul permeabil al gecii, urmând așadar să îți provoace o răceală de sezon? Îți place ploaia – îți place s-o simți, s-o miroși, să te contopești cu ea... o adevărată desfătare! De ce ți-ar păsa atunci de consecințe?
Îți dai o șuviță de păr după ureche, ștergând în proces o parte din lacrimile cerului de pe fața ta, și continui să iei aminte la destăinuirea naturii. Ai tinde să crezi că sunt lacrimi de jale, căci sunt reci, dar realizezi că e mult mai mult de atât – un amalgam de stări și sentimente, transmise în mod unic prin fiecare picur de ploaie – astfel că niciodată nu-ți va fi dat să experimentezi ceva pur. Mereu va fi bucurie și durere, fericire și tristețe, extaz și dezolare, speranță și deznădejde, credință și teama de eșec.
Două picături îți alunecă agale pe chip, asemeni lacrimilor născute din deznădejde. O amărăciune efmeră îți străbate iar sufletul, ca un fior neașteptat. Zâmbetul ți se contorsionează și propriile-ți lacrimi se amestecă treptat cu durerea naturii. De unde atâta tristețe? De ce mereu fericirea trebuie să fie, poate doar aparent, umbrită de suferință? De ce un zâmbet inocent nu poate dura la nesfârșit?
Crești. Te maturizezi, iar problemele nu contenesc să te întâmpine, care mai de care mai frumos ambalată. Crezi că, dacă ai pășit cu dreptul în viață, de acum încolo nimeni și nimic nu te mai poate doborî, nu-i așa? Ei bine, te înșeli. La fel cum cel care pășește cu sângul greșește imaginându-și că viața lui nu va fi nimic mai mult decât o colecție de eșecuri care-i vor fi date să se repete la infinit.
Totul e relativ. Pănă și cel mai mare bine poate deveni nociv, la fel cum din cel mai mare rău poate rezulta un bine superior...
De undeva din lateral, de pe o stâncă înconjurată de fum, cineva îți întinde în sfârșit o mână. Nu ești sigură dacă s-o accepți sau nu. Dacă, odată apucată, te va azvârli în ocean, iar? Privești cu îndoială, te uiți neîncrezătoare și întrebi: "Să fie ăsta ajutorul pe care l-am cerut? Sau e doar o altă iluzie ambalată atrăgător?"
"Nu-ți cer să accepți ajutorul pe care ți-l ofer. Nu spun că nu există riscul să cazi iar în valurile furioase ale Vieții. Dar vreau să știi că nu ești singura care trece pe aici. Cu toții avem momente de cădere. Important e cum te raportezi la ele. Dramatizarea nu te ajută cu nimic, să știi."
E o voce hotărâtă, inflexibilă. Ai avea poate nevoie de vorbe dulci, mângâietoare, în locul acestei morale. Dar ești conștientă că, în linii mari, așa este. Așa că, indiferent cât te doare adevărul, accepți. Accepți că e vina ta, în mare parte. Și încerci să te schimbi. Iar? Iar. Ce folos? Încă nu știi. E greu să vezi dincolo de durerea ta, dar nu imposibil. Vei răzbi. Cu siguranță.
Privești în sus și zâmbești printre lacrimi. Un înger de lumină se apleacă duios și, apucându-te de talie, te ridică în văzduh și te aruncă departe. Departe de insula reflecțiilor, departe de oceanul durerii, departe de soarele infirm și de noaptea tăcută. La început, teama te acaparează în totalitate, așa că uiți de tot și rămâi suspendată între două lumi paralele. Frapată de beatitudinea care se zărește la orizont, uiți preț de o clipă până și să respiri. Momentul în care inima îți bubuie asemeni unei bombe cu ceas reprezintă, bizar, trezirea ta la realitate. La o realitate mai complexă decât ți-ai fi imaginat vreodată. Deasupra ta, aștrii nopții îi luminează tăcuți liniștea, înconjurându-și cu căldura lor Regina. Dedesubt, verdele crud al renașterii îți inundă simțurile, lăsându-te mută în fața grandorii cu care învăluie totul. Îți recapeți suflul și privești cu speranță înainte. Soarele, scăpat acum de umbra îndoielilor tale, strălucește prevestind o sărbătoare cum nu s-a mai pomenit.
Amintindu-ți de aripile pe care le porți ascunse bine sub mantia durerii, le eliberezi și le permiți să te învețe din nou arta zborului. O să cazi? Și ce! O să te ridici și o s-o iei de la capăt de atâtea ori încât până și Viața va obosi să te mai dărâme. Mai ales când știi - îți amintești, slavă Domnului - care e ținta finală.
"Dacă o să uiți legământul nostru cu Cerul, am să ți-l reamintesc eu. Mereu și mereu. N-am să te las să cazi, promit! Voi fi mereu acolo să te prind, oricât de greu pare de crezut și oricât de des ar fi întunericul din jur. Eu nu mă tem. Vom lupta până la sfârșit, vom învinge și apoi ne vom odihni. Ai încredere în mine!"
Și ai. Ai încredere că, împreună, veți reuși. Împreună!
