Te întorci mereu în același abis! Întunericul din jur îți sună cunoscut, dar nu-l recunoști. Ai fugit atâta timp de el, ai reușit să-l ții la distanță considerabilă cu momentele tale de fericire hiperbolizată, l-ai privit în liniște de la depărtare, știind - crezând - că nu mai are nicio putere asupra ta... doar pentru ca, într-un moment de cădere nervoasă, să te înghită pe de-a-ntregul, lăsându-te fără suflu.
Respiri cu greu, povara amintirilor apăsând greu pe umerii încovoiați de tristețe. De ce? De ce nu te poți resemna? Obișnuiește-te cu ideea și acceptă-ți soarta deplorabilă! Nu meriți să trăiești printre oameni, pricepi? Ești un dezastru natural. De ce să îi distrugi și pe ei în căderea ta? Îi iubești doar, le vrei binele! Lasă-i să plece. Nu sta în calea fericirii lor, doar fiindcă egoismul tău îți șoptește că o să-ți fie greu fără ei! Și ce? Te obișnuiești. Viața merge înainte; apa trece, pietrele rămân...
Îți oprești șirul neîntrerupt al gândurilor trosnindu-ți o palmă peste frunte. Doare, huh? Ei na, mare scofală. Pe ei i-au durut mai rău acțiunile tale, ființă fără inimă ce ești! Credeai că totul o să fie bine, nu? Că o să poți lăsa timpul să treacă și să vindece unde tu ai lovit. Ei, țeapă! Ai uitat că timpul doar trece; nu și vindecă. De câte ori să-ți mai spun că nu se justifică efortul de a crede că meriți ceva? Atâta timp cât repeți aceleași greșeli la infinit, cu ce te ajută să suferi, hm?! Nu realizezi că totul e ca un cerc vicios, în care tu ești mereu cauza lacrimilor tuturor? Aa, vrei să spui că nu-i cerc, ci o spirală. Păi hai să te luminez puțin: spirala ta descende, nu urcă spre culmile mult visate. Ghinion? Asta este. Repet: obișnuiește-te cu ideea și nu mai boci atâta ca o babă fără meserie pentru greșelile din trecut.
Gustul rece al sarcasmului te face să pleci capul cu deznădejde.
Învață din toate și mergi înainte. Viața nu-i chiar așa oribilă cum îți pare, însă durerea la care te supui voit îți umbrește până și mica bucurie pe care-o primești ocazional. Uite 'colo! Vezi? Se pare că, totuși, undeva, sămânța speranței, pe care ai plantat-o cu credință acum atât amar de timp, răsare timidă și își întinde floarea abia îmbobocită cu dor spre soarele văratic. Zâmbești printre lacrimi? Ah, ce evoluție!
Ciudat, zâmbetul cald din spatele cortinei îți atrage atenția. Exclamația anterioară nu pare a fi rostită pe un ton ironic. Viața și-a schimbat perspectiva, sau e vorba de altceva? Asculți cu și mai mare atenție, însă singurul răspuns pe care-l mai primești e tăcerea zgomotoasă a mării.
Te-ai arunca în valurile-i zbuciumate fără preget, dacă ai ști că asta le-ar aduce fericirea pe chip. De fapt, ideea aproape că îți surâde. Te ridici agale din poziția de yoghin și privești cu jind la naturalețea cu care marea își învolburează apele. Ți-ai dori atât de mult să te afli acolo, în larg, și să te lași învăluit de zgomotele înnecate de plâns ale liniștii abstracte!
Un prim pas te apropie de visul nerostit, iar un altul îți dă curajul necesar de a continua. Ajungi la granița dintre real și fantastic, iar mintea începe să-ți joace feste. E corect ce vrei să faci, nu? Scăpând de tine, lumea întreagă ar putea zâmbi cu o secundă în plus. Dai să-ți ștergi lacrimile, însă realizezi că ele sunt uscate demult. Sau poate că nici n-ai plâns cu adevărat vreodată. Poate numai inima ți-a creat această iluzie, că ți-a păsat cândva. Zâmbești larg acum, însă știi că o faci doar din demnitate. Cine ar vrea un sfârșit înnecat în lacrimi, nu-i așa?
Îți auzi numele strigat de undeva din spate. Ba nu. Ți se pare. Sau? Te întorci încet, fără grabă sau vreo intenție de a renunța la planul tău inițial, pentru a verifica, totuși. O căldură neobișnuită îți acaparează sufletul și zâmbetul îți devine autentic. Se poate așa ceva?! Oh, cu siguranță! Dar acum, odată cu bucuria întruchipată, răsar din colțurile ochilor două lacrimi cristaline. Le atingi cu gingășie, dar nu le oprești în drumul lor.
Pleacă, șoptești surd. Întoarce-te la fericirea ta reală. Eu... nu merit efortul și atenția pe care le pui în joc pentru mine, nici măcar o clipă. Du-te, până nu e prea târziu!
Zadarnic. O mână fermă te apucă de încheietură și te privește intens. Sunt aici, răspunde tot șoptit. Nu plec. Eu... te iubesc. Cu imperfecțiunile tale cu tot. Oricât m-ai răni... nu te pot urî, înțelegi? Nu mai gândi prostii.
Nu. Nu meriți, revine vocea din capul tău. Ai uitat că nu știi decât să-i rănești pe cei pe care îi iubești? Tonul batjocoritor taie adânc în sufletul tău. Te prăbușești în abisul propriilor gânduri și te pierzi în memorii.
De ce! strigi cu frustrare. Asta înseamnă să fii uman? Să dai cu bățul în baltă tot la doi pași?! Atunci viața asta nu merită trăită...
Oh, ba da, răspunde lin îngerul de lângă tine. Trebuie doar să înveți când să lași trecutul în urmă și să începi clădirea unui nou viitor. Ce-a fost, a fost. Și poate o să mai fie. Important e felul în care te raportezi la tot... și cât alegi să înveți, din propriile greșeli.
Lacrimi de căință îți inundă privirea, însă acest lucru nu te împiedică să vezi cu ochii minții zâmbetul cald al minunii care-ți stă alături, chiar și în cele mai abisale clipe.
Mulțumesc! rostești cu recunoștință. Mulțumesc că nu mă lași în vale! Eu... eu nu sunt ca tine. Eu greșesc. Eu te las baltă când ți-e lumea mai cumplită. Ăsta e păcatul meu, cel pe care - tristețea îți inundă ființa - îl repet la nesfârșit. Dar nu voit! Ah, de-aș putea controla acest aspect! De-ai știi cât sufăr când rănesc...
Abia aștepți să rămâi iar în compania tăcerii, pentru ca ale tale gânduri sumbre să-ți dea iar tăria de a înainta spre marea-nvolburată. Nu mai suporți chinul autodeterminat. Vrei ca totul să se sfârșească. Dar, oare... e corect așa?
- Trezește-te, suflet amărât! Iar ai visat calamități?
Ah, zâmbetul acela liniștitor! Deschizi ochii, deși soarele îți rănește privirea inundând-o cu lacrimi, și mângâi duios mâna blândă și chipul drag ce te-a salvat încă o dată din abisul minții tale chinuite de amintiri.
- Tu... ești minunea vieții mele, rostești cu glasul înecat. Am să mă străduiesc. Voi lupta, cu și mai multă sârguință. Iartă-mi, te rog, momentul de cădere!
