Da, știu că titlul nu te duce cu gândul la ceva demn de acest volum încărcat cu tristețe și dezolare, dar uite așa mi-a venit mie zilele astea să povestesc despre claustrofobie și mai apoi despre așa-zisa gelozie. Hai că și rimează un pic.
Deci, cum spuneam. E foarte interesant fenomenul acesta numit științific, în termeni medicali teoretic, claustrofobie. Da, normal că m-am documentat și eu un pic, înainte să mă apuc de scris. Dar cum de mi-a venit ideea asta? Păi așa, deoarece în ultima vreme am constatat că sufăr de o oarecare lipsă de spațiu personal. Amuzant? Deloc, crede-mă! Ah, nu, nu mă refer la faptul că de-acum nu mai sunt singură și că am un soț alături, care mi-ar „fura” spațiul intim. Ăsta e cu totul alt subiect de discuție. Timpul petrecut împreună e de regulă deosebit – în sensul plăcut al cuvântului. Mă refer așa, la momentele alea de întâlniri sociale, în care se presupune că toată lumea se adresează celorlalți cu dumneavoastră plini de respect și salută reverențios cu la revedere sau cel puțin o zi frumoasă, asemenea! Și ce-i cu asta? Păi cum ce-i?
Să te sune pe tine cineva la ora douăsprezece trecute fix și să se ia de tine că nu-i acorzi importanță. Adică cui? Copilului, că nu ție. E de-a dreptul frustrant, crede-mă.
Sau alta. Să transmiți frumos, elegant, cu toată bunăvoința inimii – a ta, nu a copilului; ăla e un pierdut în spațiu – un anume mesaj. Decent, zău! Chiar valoros. Și în loc de apreciere, să-ți iei peste nas reclamă pe internet că îi numești plodul „de valoare”. Ce lipsă de bun simț din partea ta, nu-i așa? Absolut! Bietul copil zboară din teamă în frică și tu-l numești valoros. Păi ce, suferi de eroare de apreciere? Da-da! Există, doar nu crezi că zic și eu să nu tac. Citește cursul de TME al doamnei Bersan sau măcar ceva elemente de psihologie a educației de prin clasa a 12-a și o să mă crezi pe cuvânt.
Ah, dar treci peste. Zici că lasă, uiți tu, să fie bine. Și ce? Îți vine mâine-zi și îți reproșează – după ce în prealabil l-a invocat pe Nichita Stănescu și pe „Mama” lui – că bietul fi-su n-a avut timp în 14 zile, 23 de ore și 59 de minute să citească altceva. Așa că o să-ți recite – de parcă pentru tine ar face-o, nu pentru dânsa – ceva ce deja exista în program, aparținând altcuiva. Amuzant, nu? Ei, da! Evident că nu. Și îl lași la urmă, că na, doar n-o să strici toată ziua pentru un moft. Și la final? Să mori de râs. Că atâta s-au dat în petec cu Stănescu al lor, încât au gafat capital. Ei, și ce? Viața merge înainte. Nu toată lumea trebuie să fie mulțumită mereu. Mai și pe rând!
Revenim la claustrofobie? Asta așa, a fost un fel de încălzire. Zău că-mi vine să râd singură uneori. Și ție? Ah, ok, atunci e bine.
Așadar, claustrofobia. Este, zic medicii, teama de spațiile închise, o anume patologie. De acord. Am constatat că poate fi și genetică – pe asta n-am mai citit-o, zic eu așa. Mama suferea de o formă de claustrofobie. Pe lângă cancer. De fapt, cred că în perioada de boală a dezvoltat cel mai mult și asta.
La mine e oarecum diferit. Și nu, de data asta nu sunt ironică. Nu vorbesc nici în dodii și nici pe dos. E pe bune ce zic. Există momente că efectiv simt că n-am loc lângă mine. Și asta nu fiindcă-s prea grasă. Încă nu m-am rotunjit chiar așa, sunt abia la 6 săptămâni acuși. Dar ca idee. Stau de vorbă cu cineva – simt că n-am aer, că mi se bagă până în suflet. Poate de-asta prefer comunicarea scrisă.
Oh. Și uite cum ajungem la gelozie!
După tine, ce înseamnă să fii gelos?
Adevărul e că despre asta nu m-am documentat încă prea mult. Dar aș putea scrie câte ceva, așa, din experiența personală. Începem?
Avem întâi gelozia între frați. Pe asta cine nu a întâlnit-o? Toată lumea care are frați sau surori, cel mai probabil! Ba că „de ce frate-miu e mai zân decât mine?”, ba că „de ce soră-mea e mai deșteaptă?” și lista poate continua. De ce e mai pupat ăl’ mic decât noi ceilalți? De ce primește mai multe bomboane nu știu care? Etc. Hai că-i simplu. Pe asta ai înțeles-o.
Trecem la gelozia părinte-copil. Ți se pare ciudat? Păi nu-i chiar așa. Deși, culmea, un adult matur ar trebui să facă distincția între iubirea storage și iubirea eros. Dar uite că mai sunt și excepții. Am văzut cazuri în care mama era geloasă pe fiică-sa, ori tata pe fiul său, că pentru că cea/cel din urmă părea mai apreciat, mai iubit, mai nu știu cum de către părintele de sex opus. Da, știu, denotă imaturitate din partea părinților, dar... asta este, trebuie să admitem că există și asemenea cazuri.
Eh, și ajungem la gelozia într-un cuplu. Care, în cantități controlabile, este oarecum benefică. Adică denotă iubire sinceră, profundă. Totuși, trebuie avut grijă ca din gelozia asta de bun simț să nu ajungem la o gelozie patologică. Dacă se poate și asta? Adică de ce nu? Imaginează-ți, de exemplu, că iubita sau iubitul tău (caz incipient) este gelos pe părinții tăi. Sau pe frați/surori. Asta așa, zicând că peste gelozia față de prietenii de sex opus trecem cu vederea, presupunând că-i oarecum normală.
Din nou, trebuie apelat la maturitatea celuilalt și la puținele cunoștințe teoretice care ar trebui deținute până la o anumită vârstă. Cum ar fi, de exemplu, că există iubirea phillis – carevasăzică e normal să-ți iubești frații/surorile și să vrei să petreceți timp împreună – și că, din nou, revine în discuție iubirea storage – adică aia care spune că e absolut normal să-ți iubești părinții și să-i respecți și că dacă ai propria ta familie de-acum nu înseamnă că familia de proveniență trebuie dată uitării cu desăvârșire. Ah, bineînțeles, nu înseamnă nici că mama sau tata conduce familia ta. De-asta sunteți doi, cu capul pe umeri, hotărâți să înfruntați lumea împreună. Că probabil aveți ceva discernământ și voi înșivă. Dar în linii mari, asta e ideea.
Despre iubirea agape data viitoare! Nu de alta, dar e mult de zis și azi am cam rămas fără timp.
*
Am zis ceva coerent până aici? Sper, fiindcă sunt în „pauza de odihnă” și mi s-a făcut dor de scris, așa că... i-am dat frâu liber amalgamului de idei fără să prea țin cont de alte cele. Păi... cam asta e.
Știu că volumul ăsta trebuia să fie unul sobru – titlul la asta te duce cu gândul, nu? „Lacrimi de fum”, negură, plâns... Dar cum n-am pe profil nicio carte dedicată blabla-urilor, m-am văzut nevoită să scriu și eu undeva, așa că uite-mă.
Nu merita să încep o carte nouă doar pentru capitolul ăsta, fiindcă... cel mai probabil o să revin cu unul nou peste... destul de mult timp. Poate când o să am mai multe informații despre una-alta.
Până atunci, să ai o zi frumoasă și să ne-auzim cu bine!
