Ai pățit vreodată să simți că viața nu are niciun sens?
Ți s-a întâmplat să spui că te urăști?
Ai trecut prin momente când efectiv n-ai mai vrut nimic de la nimeni?
Dacă ai răspuns afirmativ la cele de mai sus, ei bine, vreau să-ți spun că nu ești un caz particular. Ni se întâmplă tuturor. Destul de des, aș putea spune. Chiar recent discutam cu cineva pe tema asta și am rămas uimită de cât de fragili putem fi, ca oameni. Atât de schimbători, atât de firavi... Acum totul e bine și într-o clipă întreg universul pare că se ridică împotriva noastră și noi cedăm.
De ce?
Adevărul e că nu am găsit niciodată, în asemenea momente, tăria de a mă ridica singură. Dar cel mai grav - după mine - e atunci când două persoane, care se presupune că sunt împreună tocmai pentru a se ridica reciproc (Eclesiastul 4:10), nu reușesc să facă nimic în acest sens.
Din nou - de ce?
La fel, Eclesiastul 4:12 ne spune că „dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă". Și în realitate? Se întâmplă asta doar atunci când se aplică și continuarea - „funia împletită în trei nu se rupe ușor".
Și totuși se poate rupe?
Probabil. Sau cel puțin se poate slăbi incredibil de mult. Până într-acolo încât ajungi să te întrebi cele menționate mai sus.
Dar toate acestea - de ce?
Pentru că singuri nu suntem nimic. Pentru că fără Dumnezeu suntem doar chimvale zăngănitoare (1 Corinteni 13:1). Vase goale. Umbre trecătoare. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că „nu suntem decât un abur, care se arată puțintel și apoi piere" (Iacov 4:14).
Există, așadar, vreo scăpare?
Bineînțeles. Dar cu o singură condiție: să-L recunoști în toate pe El. Și, desigur, să-I ceri ajutorul. Românii au o vorbă - „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă". Cu alte cuvinte, trebuie să ceri, să depui efort și să te implici. Nimic nu vine de la sine. Prostia asta cu „universul îți trimite înapoi ceea ce tu însuți atragi" e o mare aiureală. În primul rând fiindcă universul e sub comanda lui Dumnezeu, deci el de la sine nu poate lua nicio inițiativă; apoi fiindcă nu ne atragem nimic atâta timp cât trăim pe acest pământ, decât mânia lui Dumnezeu, prin faptele noastre de rușine și ocară (Coloseni 3:6; Romani 1:18; Efeseni 5:6).
Citeam ieri din Psalmul 32 câteva versete, pe care am să le transcriu în rândurile care urmează:
[1]Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!
[2]Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!
Nu că e frumos? Tot ce-ți poți dori, într-o asemenea situație, e să faci și tu parte dintre aceia cu fărădelegea iertată și cu păcatul acoperit, nu-i așa? Da, dar psalmistul nu se oprește aici. El continuă:
[3]Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate,
[4]căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.
Iar în situația asta nu prea ne place să fim. E greu să fii încercat, e dificil să-L vezi pe Dumnezeu chiar și la necaz, e... într-un cuvânt - neplăcut. Nu-i așa? Foarte adevărat. Și totuși, versetul următor ne aduce soluția salvatoare:
[5]Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!" Și Tu ai iertat vina păcatului meu.
Ce frumos! afirmi deodată împăcat. Există salvare chiar și din cele mai adânci abisuri! De ce abisuri? Păi nu zicea psalmistul mai devreme că „zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii"? Asta cu siguranță nu e ceva plăcut! Dar ideea salvării ne dă o oarecare speranță, nu-i așa? Slavă Domnului că nu ne-a lăsat niciodată fără soluții salvatoare, ci întotdeauna, în ciuda veșnicelor noastre împotriviri, El ne-a trimis prin Duhul Său cel Sfânt eliberarea de sub robia păcatului. Sigura condiție pe care ne-a pus-o a fost aceea de a-I accepta ajutorul și de a-I mulțumi pentru acesta, cu sinceritate.
Să privim ce mai spune psalmistul, acum că a depășit și acest moment critic al existenței sale:
[6]De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Și chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.
[7]Tu ești ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz, Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire.
Nu-i așa că parcă deodată a înflorit? Parcă nu-i mai stă mintea la „de ce exist?", „eu ce scop am în viața asta?" etc. Ce frumos sună - „Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire"! A văzut cu adevărat mâna lui Dumnezeu în eliberarea lui și a văzut felul minunat cum Dumnezeu l-a izbăvit, așa încât acum, din starea aceea deplorabilă, a ajuns să-I cânte lui Dumnezeu de bucurie, cu mulțumire, că l-a salvat.
Iar într-un asemenea context nici Dumnezeu nu se lasă prea mult așteptat, ci se prezintă în Sfințenia lui și-i vorbește:
[8]„Eu, zice Domnul, te voi învăţa și-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta."
Ce har deosebit! Să ai parte, în sfârșit, de vocea lui Dumnezeu! După atâta tăcere și aparentă absență, El se arată, vorbește, învață și sfătuiește... Dar ne cere un lucru, în schimb:
[9]Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l strunești cu un frâu și o zăbală cu care-l legi ca să nu se apropie de tine!
De ce? Pentru că:
[10]De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui.
Și atunci ce să facem noi?
[11]Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul și veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!
*
Dumnezeu să te binecuvânteze, suflet minunat! Lasă toate poverile la crucea lui Isus și permite-I Lui să-ți dea alinare, bucurie, pace și har.
O săptămână deosebită îți doresc!
