Azi o să-ți spun o poveste reală. Și cum de obicei poveștile reale nu sunt prea vesele, nici a mea nu va fi. De fapt, practic, am ajuns să scriu capitolul de față ca să mă eliberez de supărările acumulate în ultima vreme.
Și să începem cu începutul, nu? Absolut.
În primul rând, fac o excepție de la regula mea de a nu pune interdicții privitor la comentariile de la finalul capitolului: te rog, drag cititor/ dragă cititoare, dacă simți nevoia să mă critici cu privire la ceva ce am greșit, în calitate de cadru didactic, te rog să o faci cât mai delicat, nu să arunci cu pietre după mine. Serios, m-am săturat să mi-o tot iau peste cap pentru orice încerc să fac cum consider că e bine! Vreau și eu măcar o dată, în mediul virtual dacă în realitate nu se poate, să am dreptate cu ce spun și/sau fac.
În regulă? Mulțumesc!
Să revin, deci, la subiectul propriu-zis. Lucrez de doi ani (aproape) ca învățătoare calificată, la una dintre cele mai bune școli din oraș. Acum, ca să lămurim puțin lucrurile, nivelul școlii noastre este, propriu-zis, dat de rezultatele obținute de liceeni la examenul de bacalaureat și apoi de rezultatele de la examenele de sfârșit de clasa a opta. Nivelul primar nu poate fi catalogat drept „cel mai bun” sau „cel mai prost” din oraș, din simplul motiv că aici înscrierile se fac pe bază de domiciliu (sau flotant, evident) al părinților, nicidecum în baza mediei copilului, cum este în cazul liceului. Până aici am fost clară, da? Bun. Mergem mai departe.
Ca să-ți înscrii copilul la „cea mai bună școală din oraș” trebuie ori să ai norocul de a locui undeva în apropiere, ori să ai bani cu carul, ca să-ți permiți să străbați în fiecare dimineață, în aglomerația cruntă dintre orele 07:10-07:15 și 08:00, treisfert de oraș ca să-ți aduci apoi copilul la școală. Că de, înscrierea e una si frecvența e alta. Bun. Ne-am înțeles și cu asta, este? Mai departe.
Ți-ai înscris copilul la școală. Bravo! De-acum, școala este absolut în totalitate responsabilă de educația copilului, în special cadrul didactic de la clasă. Evident. Eu trebuie să educ 24 de copii de la zero. Inclusiv cei 7 ani de acasă intră în responsabilitatea mea. Evident, păi nu? Doar pentru asta suntem plătiți cu puțin peste minimul pe economie. Ca să nu mai spun că 240 de minute pe zi cât petrec eu cu copilul acestor părinți este cu mult mai mult decât restul de 20 de ore pe care le petrece dumnealui minorul fără mine. Matematic vorbind, este adevărat, nu? 240 întotdeauna este mai mare decât 20.
Bun, să nu deviez prea mult. Am câteva specimene în clasă despre care vreau să vorbesc azi.
Pe unul anume, îl voi chema Radu (nume absolut fictiv, n-am niciun copil pe nume Radu în clasă; după cum și celelalte nume vor fi alese în aceeași manieră). Radu acesta al nostru e un copil foaarte sensibil – în ochii mamei, evident. Se stresează foarte mult dacă nu știe să-și facă temele, e mereu panicat când vine vorba de vreo testare, dar nu se dă înapoi de la năzdrăvănii. Totuși, culmea, mereu e văzut ca victimă de ai lui. Adevărul e că nici eu nu înțeleg cum, dar ajungând să-i cunosc mama într-o oarecare măsură, tind să cred că indiferent despre ce ar fi vorba, nu el ar fi vinovat! Mai deunăzi au reușit ai mei să demonteze un scaun. L-am tot reparat, îndreptat pus deoparte... Nicio șansă, din moment ce ei și-au propus să-l „termine”. Bun. Azi îl strică, mâine Radu al nostru cade grămadă peste el și își face o zgârietură de toată frumusețea pe gât, lateral. Evident că nu vine să se plângă doamnei învățătoare, că doar știe foarte bine că nu are voie să alerge prin clasă și mai știe că ar fi pedepsit pentru nerespectarea regulilor. Așadar, se duce acasă la mămica și începe să-și plângă de milă cum că X și Y l-au îmbrâncit și el sărăcuțul, absolut nevinovat, a căzut peste scaun și s-a lovit. Mama vine dimineață la școală și, cu o diplomație de invidiat, îi spune doamnei că „a venit să scoată scaunul ăla din clasă, că al ei copilaș a fost împins peste scaun ca să se lovească”. Intenționat, înțeles?
Bun. Trecem peste cazul cu Radu că îmi crește tensiunea numai când mă gândesc prea mult la el – și la a lui scumpă mamă. Luăm alt simpatic, pe Mihnea. Adevărul e că, ce să zic, la începutul ciclului de școlarizare, mămica lui dorea să-l facă fotbalist. Adică na, să știe și el două-trei elemente din matematica de bază și să vorbească corect limba maternă. Pardon, nu știu dacă e chiar maternă, că dânsa a reacționat la un moment dat foarte agresiv pentru că am folosit „u” în loc de „ü” pentru a-i scrie numele pruncului pe o diplomă oarecare. Foarte grav, recunosc! Dar atât, nu vrea să-l facă tobă de carte sau ceva... Să-și trăiască micuțul copilăria! Mai ales că vine cu drag la școală, cum să nu.
Și, cum ziceam, Mihnea ăsta al nostru, e foaarte cuminte. Niciodată nu-i de vină pentru nimic. Nici în ochii mămicii, dar nici într-ai lui – n-ar recunoaște ce a făcut nici pentru bani, probabil; întotdeauna altcineva e vinovat, el doar a continuat ce au început alții. Adică, să explic. La un moment dat, un alt Prâslea de-al nostru alerga prin clasă – nu, nu alergare de-aia controlată, ca la sport; maraton printre bănci. Și trece pe lângă catedră. Și îi spun – „Nu mai alerga, jucați-vă și voi altceva, nu prinsa prin clasă!”. Nicio reacție. Trece a doua oară, tot în fugă, din nou pe lângă catedră. Și iar îi atenționez – și pe el, și pe ceilalți care n-aveau astâmpăr, asemenea lui. Nu ajunge bine în capătul celălalt de sală, că se lovește de cine? De așa-numitul Mihnea, evident. Care nu pățește nimic, dar nu-i convine că a fost îmbrâncit. Și urmăresc cu atenție următoarea scenă: Alin, prietenul cel mai bun al lui Mihnea, se gândește să-i facă el dreptate. Și-l oprește pe Prâslea la colțul trei, pune doi colegi să-l „țină bine” – între care, evident, se află și Mihnea cel nevinovat – și începe să-i care picioare în burtă. Puțin exagerez – n-a apucat să-l lovească decât o dată, fiindcă în secunda doi am fost între ei începând să împart pedepse.
Culmea! După câteva zile am convocat o ședință cu părinții. Pentru cine pleda mama că-i nevinovat, ba încă și vulnerabil?! Evident, nu mai are sens să repet, nu?
Bine. Am înțeles. Am eu probleme de percepție. Recepționez date eronate. Să mergem mai departe atunci.
Îl avem pe domn’ polițist, Barbu. Problema e că nu prea-și cunoaște îndatoririle din fișa postului, daar... să zicem că trecem noi cu vederea. Dar cât să tot treci, până la urmă? Mai rar zi în care să te înțelegi cu el. N-are ni-cio-trea-bă cu disciplina. Sau cel puțin sub autoritatea mea, care nu tai și nu spânzur, din simplul motiv că așa sunt eu, mai pașnică și mai îngăduitoare decât poate ar trebui să fiu, cel puțin câteodată. Și, cum începusem să zic, avem zile când ne înțelegem relativ bine. Însă avem și zile... să le zicem doar „mai nefericite”. Cum ar fi, de exemplu, joia trecută, când, din cauză că i-am confiscat un obiect care îi distrăgea atenția de la lecția pe care o predam, am fost la un pas de a primi o frumusețe de Seiken Jodan Tsuki la propriu – să-l fi văzut pe Barbu al meu ce poziție ofensivă a adoptat, de ziceai că viața-i e în joc, nu un simplu obiect perturbator.
Și vorbim despre clasa I.
Să mai continuu? Să mai zic? Nici nu mai am nervii necesari să-mi răscolesc memoria pentru a mai scoate la iveală asemenea situații, pe cuvânt! Cu toate că ele există, în cantități care mă determină adeseori să mă întreb...
Oare am făcut bine angajându-mă în învățământ?
Oare chiar sunt menită acestei slujbe?
Oare sunt într-adevăr capabilă să fac față unor asemenea contexte?
Sincer, de foarte multe ori am vrut să renunț la ceea ce fac. De ce? Pentru că m-am angajat din dragoste pentru muncă și am ajuns după nici doi ani să-mi detest slujba. De ce? Întreabă-mă să te-ntreb, știi cum se zice. Uite de ce. Ce am înșirat mai sus sunt doar câteva cazuri, mai recente. Ce am trăit anul trecut nu mai amintesc. Ce am îndurat în primul semestru am trecut cu vederea. Dar să merg înainte așa la nesfârșit? Cine mă pune?
Știi ce? Singurul motiv pentru care încă mai lupt aici – cu copiii ăștia, cu părinții lor, cu toate cele... este micuțul meu, pentru care trebuie să mă zbat ca să-i pot oferi, când va fi timpul, un viitor, o viață frumoasă și fericită. Doar gândul la el și familia sunt cei care îmi dau putere să nu renunț acum la tot. Ce va fi mai apoi? Nu putem ști. Și nici nu e treaba noastră.
God bless you!
