Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

12. Zi de naştere în gulag

„Dragostea e un incendiu în care cei din afară văd mai mult fumul şi cei dinăuntru, flacăra."
Jacinto Benavente

În fiecare noapte, cade greu ca un bolovan pe patul de scânduri şi, de cum pune capul pe smocul de vată numit pernă, adoarme imediat. Dimineaţa Mihai Ulmu se trezeşte şi mai obosit, ca o vită de povară care muncise şi prin somn.

În timpul apelului din zori de zi, îl întreabă pe Mendelstam:

Ce dată e azi?

Cine ştie?! 2 sau 3, sau 4.

Mi-am amintit acum: în una din zilele acestea e ziua mea de naştere.

Eu nu mi-o amintesc niciodată. O făcea în locul meu soţia. Dânsa ţinea minte toate zilele de naştere. Oricum, te felicit. Ceea ce pot face acum însă e să-ţi dăruiesc un îndemn: priveşte luna.

Soarele nu răsărise, dar luna încă mai străjuia în înalturi.

De ce?

Închipuie-ţi că în această clipă la ea se uită şi cineva care ţi-i foarte drag şi care se află departe. S-ar putea să vi se întâlnească privirile pentru o fracţiune de secundă pe suprafaţa ei de aur...

Ulmu îi mulţumi. Şi privi luna care apunea.

Un gând i se înfipse imediat în creier ca un cui înroşit în foc: să fug, să fug, să fug.

Profesorului din Poiana zilele îi par trase la indigo: deşteptarea, gimnastica, micul dejun, munca, prânzul, apoi iarăşi munca, apelul, cina, cercul de artişti amatori, culcarea.

Dar tot ele îi sunt şi ca nişte lecţii de viaţă: învăţă cum să ţii roaba ca să te ducă ea pe tine şi nu tu pe ea, cum să pui fierăstrăul ca să răstorni pinii în linie dreaptă, mai află care copac are coaja dulce, rădăcinile căror plante potolesc setea, cum se prepară lichenii ca aceştia să devină comestibili.

Aici doar cei tari supravieţuiesc. Învăţaţi-vă să fiţi tari! îi îndeamnă brigadierul Fomin, care lucrează cot la cot cu ei.

Dacă n-aş fi avut în grija mea destinele celor mai de seamă minţi ale Rusiei, evadam de mult, le mai spune acesta, fără să se teamă de ce zice, în timp ce alţii se sperie de ce aud.

O parte din brigada lui lucrează la tăiat taigaua şi clădeşte trunchiurile în stive, o alta – umblă cu roabele din urma artificierilor care aruncă stâncile şi pietrele mai mari în aer, ca să facă locul drept.

Fomin, de cum îl vede pe Mihai Ulmu, îi şi arată roaba.

După o săptămână de lucru, s-a ataşat de această unealtă.

Roaba poate fi supusul sau stăpânul omului.

Roaba şi omul devin la un moment dat un tot întreg, precum calul și călăreţul într-o bătălie.

Calităţile acestui instrument metalic se transmit parcă şi omului, şi, în loc să scârţâie, prinde şi el să ofteze. Tărăboanţa cu o singură roată, două mânere şi un coş uriaş, prinsă de braţele unui deţinut, care nu are dreptul s-o lase din mână cele 12 ore cât durează ziua lui de lucru, e o emblemă a GULAG-ului. Dacă te obişnuieşti cu ea, când nu mai simţi rănile din palme şi nici durere atunci când îţi zdreleşti genunchii de fierul ei rece sau fierbinte, în funcţie de anotimp, înveţi să te odihneşti chiar în timp ce o duci încărcată pe puntea de lemn ca să o deşerţi în caroseria unor camioane grele sau în albia râului de alături. Când omul reacţionează ca un automat, când fiecare mişcare e şlefuită până la robotizare, el simte roaba aşa cum îşi simte propriul corp, cunoaşte unghiul din care să fie împinsă, ca să devină uşoară, ştie când s-o ungă, cu lacrimi sau stropi de sudoare, dacă nu găseşte ulei, ca să nu scrâşnească prea tare, intuieşte centrul ei de greutate, precum şi forţa cu care trebuie s-o mişte, ca roata să nu i se oprească.